Timp estimat de citire: 13 minute

Trecerea graniţelor Republicii So­cialiste România, fie ea către Est, fie către Vest, a fost întotdeauna o aventură. Până şi pentru cei care nu o fă­ceau definitiv.

Nu de puţine ori, când a venit vorba despre fenomenul frontierist în România comunistă, ni s-au pus întrebări despre noţiuni elementare referitoare la perioada comunistă, în special de către tineri.  Dar nu numai. Ceea ce ne-a pus pe gânduri.

Oameni în toată firea, trecuţi de 40 de ani, care au trăit măcar ultimii zece ani ai regimului comunist în România, încă se întreabă, la 28 de ani de la căderea Cortinei de Fier, de ce fugeau românii în Iugoslavia şi ce ar fi putut căuta nişte cetăţeni ai unor state din fostul bloc comunist la noi în ţară, pentru a încerca, la rândul lor, să treacă fraudulos graniţa României cu fosta Iugoslavie.

Legislaţia temerilor

Oamenii pur şi simplu nu cunosc lucruri elementare despre societatea românească de acum trei, patru, cinci decenii. Iar explicaţia este simplă: adevărul le era ascuns. Până şi legi în baza cărora funcţiona Republica Socialistă România erau ţinute departe de ochii omului de rând, deşi, se ştie, necunoaşterea literei legii nu te absolvă de respectarea ei.

Călătoriile în străinătate şi relaţiile cu cetăţenii străini făceau parte dintr-o categorie specială de motive de îngrijorare pentru autorităţile statului român. Orice contact cu lumea liberă ar fi putut deschide minţile românilor şi da frâu liber comparaţiilor, în contradicţie cu toate măsurile coercitive, care stăteau la baza izolării României de lumea liberă întru, după cum se spunea la Bucureşti, „făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate”.

Sârma ghimpată din jurul României comuniste era explicită în legislaţie, Codul Penal prevedea la art. 245 pedepse cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani pentru trecerea frauduloasă a frontierei (dar au existat şi pedepse cu ani mai mulţi de închisoare pentru acest motiv), aceasta fiind o infracţiune politică din categoria „infracţiuni contra autorităţii”, românii nu puteau deţine un paşaport, cu atât mai puţin să călătorească unde doresc.

O deplasare într-un stat occidental presupunea condiţii severe pentru solicitant şi nu de puţine ori avea consecinţe pe termen lung. O banală (aparent) excursie într-un stat vecin şi prieten, din acelaşi bloc comunist, se dovedea o complicaţie, cu trimitere la dosarul personal, pe care, culmea, nu oricine o putea depăşi.

O excursie în­tr-o ţară din blocul comunist presu­punea proceduri laborioase, tra­du­se prin aprobări de la locul de muncă.

Până şi trecerea graniţei cu Bulgaria era complicată, o vacanţă pe litoralul vecin, la Nisipurile de Aur, de exemplu, fiind acceptată doar după ce consi­liul oamenilor muncii din unitatea în care-şi desfăşura activitatea soli­ci­tantul de aprobare afirma, în urma unei şedinţe în care-i dezbătea „cazul”, că este de acord ca tovarăşul X sau tovarăşa Y să efectueze o ex­cursie turistică în R.P. Bulgaria în tim­pul concediului de odihnă. 

„Menţionăm că susnumitul/susnumita nu lucrează şi nu a lucrat cu documente secrete de stat în ultimii trei ani. Nu are rate sau datorii faţă de întreprindere. Prezintă garanţii moral-politice”, sunt frazele pe care le puteai citi cu uluire în „recomandările” de la locul de muncă pentru trecerea graniţei preţ de câteva zile într-o ţară la fel de socialistă/comunistă ca şi ţara ta.

Şi asta nu este nimic. Pentru că toate acestea îi serveau doar la înscrierea pe lista solicitanţilor de aprobare pentru excursie.

Prin Decretul numărul 156/1970 (devenit Legea numărul 35/1970 şi Decretul numărul 310/1971), a fost legiferată o procedură complicată şi greoaie de obţinere a paşapoartelor, orga­nele de resort având dreptul de a refuza eliberarea acestora pentru motive care nu puteau fi aflate.

Potrivit articolului 14 din Decretul 156/1970, „persoanele fizice care doresc să călătorească în străi­nătate în interes personal vor de­pune cererile pentru obţinerea paşaportului şi a vizei la inspectoratele de Miliţie judeţene şi respectiv la Inspectoratul Miliţiei Municipiului Bucureşti.

Întâi se depunea o cerere. Apoi cererea trebuia soluţionată

Persoanele prevăzute în alinea­tul precedent care călătoresc în străi­nătate în scop turistic organizat vor depune cererile prin agen­ţiile Ofi­ciului Naţional de Turism al Repu­blicii Socialiste România, Biroul de Turism al Uniunii Tineretului Co­munist şi prin Automobil Clubul Român”.

Pentru ca articolul 15 din acelaşi decret devenit lege să precizeze: „Cererile de plecare în străi­nătate în interes personal vor fi soluţionate în li­mita prevederilor valutare afectate în acest scop prin planurile de stat anuale şi potrivit criteriilor şi ordinii de preferinţă stabilite prin hotărâre a Consiliului de Mi­niştri”. 

Pentru oamenii muncii, angajaţi sau membri ai unei organizaţii socialiste, articolul 16 preciza ur­mă­toarele: „Cetăţenii români care au calitatea de angajat sau membru al unei organizaţii socialiste şi solicită aprobarea plecării în străi­nătate în interes personal vor depune cererea de eliberare a paşaportului şi a vizei, însoţită de acordul condu­cătorului orga­ni­zaţiei din care fac parte. Con­du­cătorul organizaţiei socialiste răs­punde pentru acordul dat”. 

Fără paşaport la purtător

Conform legii, cetăţenii români nu aveau dreptul de a deţine permanent un paşaport, ci erau obligaţi (art. 20 din Decretul 156/1970) să-l înapoieze, în termen de 48 de ore de la revenirea în ţară, organelor care l-au înmânat. Evident, nepredarea paşaportului, în termen de cel mult 48 de ore de la înapoierea în ţară reprezenta o infracţiune, conform articolului 29, litera c, din reprectivul decret.

Paşa­poartele se păstrau la organele Mi­nisterului Afacerilor Interne, cu ex­cepţia paşapoartelor diplomatice, de serviciu şi a celor simple folosite pentru călătorii în interes de serviciu, care se păstrau, conform articolului 22 din decret, de către or­ganele Ministerului Afacerilor Externe.

Fuga lui Pacepa şi consecinţele ei

Personajul cu rangul cel mai înalt din aparatul Securităţii statului care a dat peste cap sistemul şi l-a forţat să îşi ia măsuri draconice de apărare se numeşte Ion Mihai Pacepa.

Fuga din România  a generalului, care era adjunct al şefului Departamentului de Informații Externe a României comuniste și consilier personal al președintelui Nicolae Ceaușescu, în 1978, a pus Securitatea în situaţia de a revizui nu doar organigrama sa, ci şi ideologia de care se folosea, sunt de părere autorii lucrării “STASI şi Securitatea”, Georg Herbstritt şi Stejărel Olaru.

În opinia celor doi, cazul Pacepa a influenţat negativ nu doar activitatea ofiţerilor de securitate, ci şi viaţa românilor obişnuiţi. Căci după 1978 s-a modificat radical regimul persoanelor care doreau să călătorească în străinătate.

Una dintre consecinţe este că nu se mai pleca în Occident în interes de serviciu – rare sunt excepţiile – fără un angajament de informator semnat cu Securitatea, tocmai din cauza temerilor activului de partid de a nu se confrunta cu valuri de emigraţie.

Autorităţile au luat măsuri de preîntâmpinare a situaţiilor în care românii, profitând de posibilitatea de a călători în străinătate, să renunţe la a se mai întoarce acasă şi să solicite rămânerea în ţara respectivă sau de acolo să plece într-o altă ţară, ca destinaţie finală.

Planurile ALFA şi ATLAS

Astfel au fost gândite şi instituite două planuri de pregătire contrainformativă, denumite ALFA şi ATLAS.

ALFA îi viza pe cetăţenii români care plecau din ţară pentru perioade de sub 90 de zile, cei care mergeau în vacanţe sau deplasări scurte.

Deşi poate părea o măsură care să îi vizeze doar pe cei cu deplasări în interes profesional, pe cei care participau la conferinţe, concursuri internaţionale sau primeau eventuale burse de studiu sau specializare, ei, bine, măsura mergea până la cele mai mici detalii şi vârste.

Vizaţi erau inclusiv elevi participanţi la rarisimele tabere internaţionale organizate în state occidentale, chiar dacă aceştia făceau oricum parte dintr-o categorie specială: erau rude ale unor cadre de nădejde ale Partidului Comunist.

„Prelucrarea” lor înaintea plecării în taberele internaţionale viza  în special viitoarele contacte cu copii de vârsta lor, din ţări occidentale, care ar fi putut fi interesaţi de traiul din România comunistă.

Copiilor li se recomanda să se ţină la distanţă de aceştia şi, în cazul unor discuţii iniţiate de aceştia să evite să ofere detalii, să se rezume doar la chestiuni personale şi legate de prezenţa şi activităţile lor în tabără.

Stejărel Olaru arată, în „STASI şi Securitatea”, că acest plan avea la bază mai multe legi comuniste (Legea 23/1971, HCM 18/1972, HCM 19/1972), care se refereau la modalitatea de păstrare a secretului de stat sau a felului în care se clasificau, se păstrau şi se manipulau documentele.

Această bază legislativă oferea posibilitatea ofiţerilor de Securitate să-i „agaţe pe toţi cei care părăseau România, fiind prelucraţi în mod expres, indiferent de motivul pentru care plecau.

Planul de măsuri ALFA referindu-se la cetăţenii români care urmau să se întoarcă din călătorii prevedea ca aceştia să fie contactaţi de un ofiţer de Securitate, însă nu în toate cazurile. Uneori era permisă pregătirea contrainformativă în cadrul instituţiei unde lucra voiajorul”, explică Stejărel Olaru.

„Agăţaţi de Securitate”

Celui care urma să plece i se punea în vedere felul în care trebuie să se comporte în străinătate, cum să reacţioneze dacă era contactat de instituţii străine sau de poliţie, dacă i se cereau intermedieri pentru români cu rude în străinătate sau dacă s-a încercat „atragerea lui în activităţi potrivnice statului român”.

„Dacă cei care plecau în străinătate pe perioade de numai până la 90 de zile scăpau destul de uşor, semnând o declaraţie sau două la întoarcere, cetăţenii români care părăseau ţara pentru perioade mai mari, fiind vorba numai de cei care plecau în interes profesional, aveau mai mult de suferit.

De altfel, măsura luată de Securitate era extrem de perversă, forţându-i pe aceştia să devină, în majoritate, informatori sau agenţi ai poliţiei politice din România. Măsura era prevăzută de celălalt plan al Securităţii, intitulat ATLAS, care avea la bază acelaşi cadru legislativ”, explică Stejărel Olaru în „STASI şi Securitatea”.

Perfidia sistemului

Trist, dar adevărat, de multe ori s-a preferat trimiterea în străinătate a unei persoane mai puţin competente profesional, dar care prezenta mai multe garanţii că va rămâne credincioasă regimului comunist, adaugă sursa citată.

Perfidia sistemului avea, după cum spuneam, o bază legislativă care restrângea grav libertatea de comunicare cu persoanele străine, cetăţenii ro­mâni fiind obligaţi, de exemplu, prin Decretul numărul 408/1985, să întocmească note în legătură cu convorbirile purtate cu cetăţenii străini şi să con­semneze orice fel de conver­saţie sau discuţie avută cu aceştia (telefonic, discuţii personale etc.).

Dacă ar fi fost respectat, Decretul nr. 408 din 26 decembrie 1985 “privind unele măsuri referitoare la apărarea secretului de stat și la modul de stabilire a relațiilor cu străinii” ar fi transformat întreaga populaţie în informatori ai Securităţii. A fost abrogat prin Decretul-lege nr. 4/1989.

De altfel, începând cu 1948 s-au introdus prevederi care aveau menirea să obstrucţioneze mascat dreptul la liberă circulaţie al ce­tăţenilor români, iar dreptul de eliberare a paşapoartelor revenea în exclusivitate Ministerului Afa­ce­rilor Interne, aflat sub controlul Direcţiei Generale a Securităţii Poporului.

Acest regim draconic al călătoriilor în străinătate s-a men­ţinut până la finele lui 1989, când, prin Decretul-Lege numărul 10 din ianuarie 1990, s-au liberalizat că­lătoriile cetăţenilor români din străinătate.

Ruperea

Pentru a nu se lăsa ”agăţaţi” de acest păienjeniş perfid al sistemului, pentru a respira aerul libertăţii, pentru a se afirma profesional şi pentru a avea o viaţă mai bună, sute de mii de români au recurs la rămânerea în Occident, cu prima ocazie, la trecerea clandestină a frontierei şi la solicitarea reîntregirii familiei. Exodul a căpătat proporţii în ultimul deceniu de dictatură ceauşistă.

„Vând dormitor complet, stare bună, mobilier de hol şi pianină corzi încrucişate, samovar, sfeşnice din argint, combină muzicală Akai, maşină de cusut electrică Sanda, maşină de spălat Albalux, calorifer electric, haină de nurcă damă, măsura 48, căciulă astrahan, cărţi, diverse.” O viaţă de om scoasă la vân­zare. Viaţa unei familii.

Genul acesta de anunţuri de vânzare, prezente în paginile de mică publicitate ale ziarelor, în special ale României libere, erau, de fapt, mai mult decât vânzări de obiecte. Ochiul format ştia să distingă vânzările obişnuite de „totala debarasare” care preceda părăsirea definitivă a ţării. 

În Republica Socialistă România, termenul de „reîntregire a familiei” devenise unul uzitat, în special în anii ’70-’80, când s-au înregistrat multe cazuri de părăsire a ţării prin metoda căsătoriilor cu cetăţeni străini sau pur şi simplu a părăsirii ţării de unul dintre membrii familiei, care ulterior solicita oficial ca rudele sale de gradul I să-l urmeze.

Aceasta era una dintre cele mai facile metode, pentru că, deşi extrem de complicată ca procedură şi deloc fără probleme pentru ru­dele rămase în ţară, cărora prezenţa într-o ţară occidentală a unei rude însemna „stricarea dosarului” şi chiar atragerea de măsuri punitive – de la imposibilitatea înaintării pe scară ierarhică, până chiar la concedieri sau „doar” hărţuiri permanente la locul de muncă – măcar te lăsa în viaţă la final. 

Rudele din străinătate erau o adevărată bătaie de cap chiar şi pentru neamuri de gradul trei sau patru, după cum rezultă din fişele în­tocmite de secţia de cadre a Co­mitetului Central al Partidului Co­munist Român, pe baza in­for­ma­ţiilor primite de la organele de Securitate.

Culmea este că printre cei cu „bube” la dosar se aflau şi membri supleanţi ai Co­mitetului Central, ai Marii Adunări Naţionale, oameni de prin ministere şi alte personaje importante ale nomenclaturii.

Descoperim, în periodicul „Securitatea”, referiri inclusiv la faptul că „unele surse de Miliţie şi Securitate, ori rude apropiate ale acestora, au fost reţinute în tentativă de trecere frauduloasă a frontierei de stat”.

Ce este cert este faptul că toţi aceştia erau obiectul unei supravegheri continue, pe care au putut-o ulterior lectura în propriile dosare aflate în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Găsirea drumului spre libertate nu a fost deloc simplă în anii comunismului. De foarte multe ori ea s-a sfârşit în apele învolburate ale Dunării. Şi nu doar pentru cetăţenii României, ci şi pentru „fericiţii” lo­catari ai blocului comunist est-european, cărora accesul la aroma li­bertăţii de mişcare le era interzis şi care îşi încercau norocul înot. Du­nărea era testul pe care îl avea de trecut drumul spre libertate al celor curajoşi.

Cititorii care doresc să ne contacteze o pot face la adresa de mail siteul.frontieristii@gmail.com și la adresele marina.constantinoiu@gmail.com și istvan.deak2014@gmail.com