Drumul românilor spre libertate a trecut și prin Grecia: ”legal, dar tot fraudulos!”

Timp estimat de citire: 17 minute

Citind articolele dumneavoastră, în special cazurile altora care au murit la graniță, cred ca povestea noastră nu este suficient de interesantă. Pentru noi este specială, dar comparativ cu cazul altora, mi se pare deodată că nu e spectaculoasă”, mărturisește Brigitte Avram.

Pe soții Avram i-am întâlnit la Frankfurt pe Main, unde locuiesc. Două figuri luminoase și zâmbitoare, două firi deschise și primitoare, dar ușor șovăielnice, când venea vorba despre povestea lor.

Li se pare prea puţin, comparativ cu ce au trăit alţii. Adevărat, dar şi istoria lor are pe alocuri accente de science-fiction, aşa că am purces la poveşti.

Cazurile de trecere frauduloasă a frontierei în anii comunismului se împart în două categorii: reușite și nereușite. Nu a existat niciodată un frontierist care să își dorească o trecere spectaculoasă sau interesantă. Oricare dintre ei ar fi acceptat pe loc să primească un pașaport de la autorități cu viza de ieșire din țară către orice destinație. Istoria s-a scris însă altfel.

După nenumărate articole din campania Frontieriștii dedicate graniței de Vest a României, în special cea cu Iugoslavia, cazul familiei Avram este unul dintre puținele situații în care românii au ales să fugă în Grecia via Bulgaria.

Brigitte Wirtz și Gelu Avram provin din Timișoara și au cochetat cu ideea plecării din țară încă de la finalul anilor 70.

Din 1977 au fost colegi la liceul de construcții și apoi la IPROTIM. Brigitte vine dintr-o familie de șvabi și a avut legături cu Germania încă de copil.

Încă din copilărie eram convinsă că mai există precis o altă viaţă. Veneau neamurile şi îmi aduceau haine şi gumă de mestecat şi mirosea atât de bine totdeauna şi m-am gândit: ce mi-aş dori să plec în ţara aia unde poţi să cumperi de toate! Dar, după aceea m-am gândit: eu din ţara asta nu pot să ies. Cum să plec? Am fost o familie săracă, adică normali, oameni normali. Tata a murit la 49 de ani, mama a rămas singură cu 2 copii. Mi-am luat gândul de la Germania. Dar a revenit când l-am cunoscut pe Gelu care zicea: hai să plecăm! Din clipa aceea plănuiam”, susține Brigitte. „Ne-am zis, terminăm liceul…  Se va ivi ceva, vreodată…”, adaugă Gelu, completându-și jumătatea.

Inițial au încercat să plece legal și au apelat la ajutorul rudelor din străinătate pentru a putea părăsi țara. „Mătuşa mea a spus că ea nu face invitaţie din aia şi nu a fost de acord să ne ajute”. Adică să îi cumpere, la bucatată, de la regimul Ceaușescu. Se practica asta cu minoritarii sași și șvabi.

S-au căsătorit și au depus actele pentru părăsirea definitivă a țării. „După căsătorie, în februarie 1980 am depus actele. Poate ar trebui să ne scoatem și noi dosarul din arhiva Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității (CNSAS), cine știe cine ne-a mai urmărit… Dar nu am renunțat la ideea fugii, așa că am depus actele și pentru o excursie la Sofia, în Bulgaria”.

Planuri de evadare în Bulgaria

Concediu de două săptămâni în Bulgaria, un fel de lună de miere în străinătate, de fapt doar un pretext pentru a pune mâna pe un pașaport.

Noi am analizat pe unde am putea pleca din ţară când ne-am jucat cu gândul ăsta. N-am vrut pe la sârbi, am spus prin Turcia sau prin Bulgaria. Prin Turcia am avut mai multe cunoştinţe care au fugit. Prin Iugoslavia au fugit foarte mulţi, dar şi prin Turcia. Dar, nu ştiu, nu mi-a fost simpatică Turcia.

Ca să spun drept, habar n-am avut. Am spus: hai să mergem, ce-o fi, o fi. N-a fost organizat nimic, de nimeni.  Ne-am cumpărat un ”Mersul trenurilor”, să vedem pe unde putem merge. Asta îmi amintesc… Da, sigur, dar fără un sfat, fără un om cu experienţă, fără bani, nu ştiu cum am reuşit.  Cât aveam? 21? 22?”, se întreabă Brigitte. ”Aveai deja 22 (de ani)” răspunde Gelu prompt.  

Excursia le-a fost aprobată și au ajuns fără emoții în Bulgaria, cu pașapoartele provizorii, cum erau ele în anii comunismului. Au pornit din Timişoara, cu trenul, având ca destinaţie Sofia.

Aici au întâlnit un medic care le-a insuflat încredere. ”Doctorul Popov. Noi am întrebat, în engleză, de o agenţie de turism, dacă ştie… El ne-a luat la întrebări: de unde veniţi? Din România? Şi ne-a invitat la restaurant şi la el acasă. I-am povestit ce vrem să facem”.

Viza de Grecia

De aici au început emoțiile la tot pasul, dar parcă cineva veghea asupra siguranței lor. ”Ne-am dus la Balkan Tourism în Sofia, aşa se numea. Pe un afiş era sejur de 5 zile în Atena. Nu mai ştiu cât costa, 50-100 de dolari…De acolo a pornit atunci ideea cu Grecia, să megem în Grecia. Dar nu am avut nicin plan făcut, doar ideea… Am cumpărat excursia…, am avut dolari şi lei. Nişte bani ascunşi în tubul de pastă de dinţi primit din Germania”, sustine Brigitte.

Trebuie să intervin aici. În 1979, după ce ne-am căsătorit, am cunoscut în luna noastră de miere, la mare, la Mamaia, în hotelul în care locuiam, o familie de nemţi din Germania, cu o fetiţă. S-au ataşat foarte mult de noi. Și ei ne-au trimis câte un pacheţel, care ajungea desfăcut după două luni, dar şi întrebarea dacă nu putem veni şi noi în Germania. Nu, nu putem. Atunci ne-am pus întrebarea şi mai mult cum să facem să ajungem şi noi în Germania. Aşa am fost şi mai motivaţi, parcă ne-au încurajat”, completează Gelu.

Când au scos pașapoartele românești în sediul agenției de turism, cei de acolo au rămas șocați de curajul lor. „Ne-au spus că s-ar putea să avem o problemă, dar să aşteptăm să telefoneze la ambasada greacă. Au sunat la ambasadă şi apoi ne-au zis, urcaţi-vă repede într-un taxi şi mergeţi la ambasada greacă. Am mers cu hârtia aia cu excursia pe care am băgat-o în paşaport.

A rămas trăsnit ambasadorul. Ne-a certat. Ne-a spus că nu are voie să ne dea viză în acest paşaport românesc, care, de fapt, nu era unul personal, ci trebuia predat Ministerului de Interne la returnarea din țara în care mergeai.

După vreo zece minute, după ce ne-am milogit, ne-a spus să venim a doua zi. Și-a dat seama ce plănuim. A doua zi, la ora 9,00, am fost prezenţi şi am primit paşapoartele cu viza. Am plătit 5 leva”, confirmă cei doi.

Miraculos, inexplicabil, chiar, au primit viza de trei luni în Grecia, din 8 iulie 1980 până în 7 octombrie 1980. Au plecat imediat spre Atena. ”Era la Hotel Europa, în Sofia, îmi amintesc. Era un microbuz în care erau în majoritate persoane din Occident. Îmi amintesc că erau italieni, francezi şi suedezi, restul greci. Nu erau persoane din fostul bloc sovietic, nici din Bulgaria nu erau. Ne-am urcat, am mers până la graniţă. Pe şofer nu l-a interesat, s-a uitat doar dacă aveam excursia plătită”.

Final de drum?

Au ajuns în câteva ore la graniţă, unde au fost dați jos. ”Grănicerii au controlat întâi paşapoartele, apoi au dat jos bagajele. Au rămas doar două paşapoarte la un colonel în mână. Erau şi trei soldaţi cu puştile în mână, scoase în faţă. Au împins-o aşa, cu patul puştii, nu ştiu ce-au spus în limba lor. Au spus ceva de ambasada română… că dacă vrem în Atena trebuie să avem viză de la Ambasada română. Asta s-a întâmplat în localitatea de frontieră Kulata”, și-a amintit Gelu.

Grănicerii au așteptat microbuzul care venea din sens opus, cu destinația Sofia și i-au urcat pe cei doi. Primul popas a fost în orașul Blagoevgrad. „Brigitte a plâns tot drumul, avea ochii roşii. Le-am zis că soţia mea este gravidă şi nu mai are putere să mergem la Ambasada română. L-am rugat pe șofer să ne dea paşapoartele pentru că mergem singuri la Ambasada română să ne clarificăm situaţia. Am cerut voie să înnoptăm într-un hotel în Blagoevgrad. A acceptat si am rămas peste noapte acolo. Dimineața am plecat la gară. Evident că nu ne interesau trenurile spre Sofia, ci spre Atena”.

Cumpărarea biletelor de tren s-a dovedit foarte complicată. „A ţipat, a urlat aia la noi. Cred că ne-a și înjurat. Dar i-am arătat viza pe care o primiserăm, mulţumim lui Dumnezeu, pentru Grecia. A fost, practic, ieşirea noastră din ţară. Nu ne-a vândut bilete. Ne-a zis: plecaţi în Atena, plecaţi de aici. Vorbea doar bulgară. Ne-am zis: ce facem? Plan A, plan B. Ne-am urcat fără bilet. Ne-am uitat care este vagonul pentru Atena. Scria Sofia-Atena pe unul dintre vagoane, celelalte erau vagoane de marfă dar şi de pasageri care au coborât la graniţă. Doar un vagon cu greci şi din Occident, nu era un bulgar sau un român.”

Al doilea asalt

Emoții au fost pe tot drumul, că vor fi dați jos de bulgari fiindcă nu au bilet, că vor fi turnați de informatori ai Securității bulgare fiindcă păreau suspecți. Au avut însă noroc. Emoțiile au atins punctul culminant la punctul de trecere al frontierei din Kulata. Au avut noroc fiindcă a fost o înghesuială foarte mare în vagon de nu au putut merge grănicerii printre oameni.

Aveam paşapoartele deschise la pagina cu viza, nu i-am dat paşapoartele în mână. El urma să aplice viza de ieșire din țară. Emoţii non-stop. Doi grăniceri stăteau în faţa vagonului şi doi în spatele vagonului, în tren, la uşi. Noi am fost cam în mijloc, suiţi între călători. Ăla era nervos că trebuia să se înghesuie printre oameni să le pună ştampila. Era deja sătul şi a dat pur şi simplu superficial… Noroc dublu că nu a văzut coperta pașaportului și nici faptul că nu avem bilete. Grecii trebuiau să verifice biletele.

Trenul avea întârziere de vreo 90 de minute. Au căutat cu câini, lătrau câinii. Eu am vrut să mă predau. Mi-am zis: ies afară, ridic mâinile şi zic: eu sunt, m-aţi trimis de acolo, acum am încercat pe aici, împuşcaţi-mă. Înnebunisem de frică. Oricum sunt fricoasă. După două ore de staţionare – nu ştiu cauza – trenul a pornit încet-încet. După câteva minute a ajuns pe teritoriul grecesc şi mi-am spus: acum suntem liberi. Îmi era în continuare frică. Nu aveam bilet. Eu, fricoasă, veneam din România, unde era totul foarte sever”, a povestit Brigitte.

Îngerul elen

Se temeau că vor fi întorși de greci, însă destinul le-a scos în cale o altă persoană care a avut grijă de ei. „În tren l-am cunoscut pe omul acesta care a lucrat cândva în Germania, Iorgos Oikonomakis. Mergea la Atena. Ne-a văzut impacientaţi şi i-am zis că nu avem bilete. I-am povestit ce am făcut şi ce aveam de gând, să plecăm în Germania. El ne-a povestit de Germania, că a lucrat aici.

În astea două luni cât am stat, în fiecare zi a venit la hotelul unde am stat şi ne-a arătat, în fiecare seară, cum trăiesc grecii şi ne aducea înapoi la hotel. El a fost un înger. Ne-a păzit acolo două luni, ne-a dus prin restaurante, ne-a plătit totul. A zis: sunteţi invitaţii mei cât staţi aici. De undeva, în viaţă, a venit un ajutor, cu ambasadorul, cu biletul. Ne-a spus să mergem la ambasada germană şi că acolo ni se va spune ce trebuie făcut sau cum să ajungem în Germania”.

Brigitte fiind de etnie germană, lucrurile la ambasadă au mers mai simplu decât pentru românii obișnuiți. „Ambasadorul a rămas uimit,  nu-i venea să creadă că am reuşit să trecem cu actele. Ne-a luat toate datele şi ne-a spus că durează. Aveau nevoie de cineva care sa confirme identitatea noastră. Prieteni din Germania au scris la ambasadă că ne cunosc, că sunt de origine germană. A zis că durează până verifică tot”.

Linda, prietena ei din Timișoara, fugise în Germania cu mai bine de un an înainte. Prin Iugoslavia.

Așteptarea insuportabilă

Până la clarificarea situației la ambasadă, cei doi au fost îndrumați către o asociaţie de refugiaţi din Atena. “Erau peste 40 de grade în fiecare zi. Îmi amintesc că erau foarte mulţi refugiaţi de origine rusă şi română. Am cunoscut acolo familia Georgescu din Bucureşti şi nişte ruşi care au fugit de pe vapor şi care voiau să meargă în SUA.

Familia Georgescu voia să plece în Canada. Asociaţia asta ne-a făcut nişte hârtii. Era finanţată de Biserică, o agenţie catolică. Ne-au trimis la un hotel, Arcadia.

Cazarea a fost preluată de agenţia aceasta umanitară și am primit 200 de drahme în zi fiecare.  Un sandvich cu salam era 69 de drahme. Prietena noastră ne-a trimis 400 de mărci care ne-au ajutat foarte mult. Noi mai aveam şi nişte rezerve de dolari pe care i-am scos din tubul de pastă de dinţi.  Ni s-a spus sa venim din două în două, din trei în trei zile, apoi de două ori pe săptămână, să ne informam dacă ni se permite intrarea în Germania”.

Într-un final au primit vestea cea mare. “Ne-au căutat ei și ne-au comunicat că în data de 5 avem bilete cu Lufthansa. Să mergem la aeroport, acolo ne va aştepta o persoană cu biletele şi vom zbura la Frankfurt“.

Adaptarea la o viață nouă

În Germania au respectat protocolul în vigoare la acea vreme și li s-a indicat să se prezinte la lagărul de refugiati din Friedland. „Ne-am dus doar la înregistrare, dar nu am vrut să stau în lagărul unde ne-au trimis. Cu înregistrarea asta a trebuit să mergem la Poliţie pentru a face actele germane. Fără această înregistrare nu se putea. Era o hârtie prin care trebuia să dovedeşti faptul că eşti de origine germană. Fără hârtiile astea nu primeai intrarea în Germania sau puteai sta doar pe temen limitat, doar trei luni. Prin căsătorie, soţul era considerat, prin mine, tot cetăţean german”.

Între timp verișorul mamei lui Brigitte, stabilit la Frankfurt, reușise să sustragă din România documente importante, cum ar fi diplomele lor de bacalaureat. I le-a înmânat la Frankfurt și i-a convins să se mute în oraș.

După câteva săptămâni am venit la Frankfurt. Ne-am anunţat la Poliţie şi am primit un buletin german la data de 13 octombrie 1980.  Am stat câteva săptămâni la acest unchi. Apoi am primit bani pentru şomaj şi am început şcoala de germană plătită de statul german. Şi de atunci stăm în Frankfurt, de 40 de ani”, spune Brigitte.

Nu a fost totul roz, nici nu putea fi, însă cei doi nu au regretat nicio clipă alegerea făcută.

Contactul cu lumea occidentală a fost fără cuvinte. Erau lumini, lumea prietenoasă, alimentarele pline. Nu vedeai oameni pe stradă care să se certe între ei, n-am văzut cozi, a fost cu totul altfel. Maşini frumoase, parcă eram pe altă planetă. Şi, totuşi, am plâns foarte mult pentru că îmi era frică, dacă nu ne acceptă nemţii, dacă nu putem să intrăm în Germania. Eram tot timpul sub presiune. Când am ajuns în Germania mi-a fost foarte greu, deşi cunoşteam limba. Era o lume nouă. În 1984 s-a născut fata noastră Claudia și asta a schimbat toate prioritățile”.

Condamnați în lipsă

Fuga lor a avut repercusiuni pentru rudele rămase în țară. “Doar mama a ştiut că vrem să fugim, dar nu a povestit nimănui. După ce am fugit, sora lui Gelu, care lucra în Institut cu noi, a fost degradată. A fost pedepsită familia. A avut probleme la serviciu, unde era ingineră. Au degradat-o de pe postul mai înalt pe care îl avea. Mama a fost şicanată vreun an de zile să spună dacă a ştiut că fugim, cum fugim. Mamei mele i-au făcut viaţa grea. Familia a fost, efectiv, terorizată”, spune Brigitte.

Așa cum prevedea legea la acea vreme, au fost condamnați în lipsă pentru trecere frauduloasă a frontierei, mai exact pentru nerevenirea în țară, faptă pedepsită similar. „Nu ni s-a aprobat renunţarea la cetăţenia română. Ni s-a spus: aţi fost condamnaţi de statul român. Sora lui Gelu ne-a informat. Şi la serviciu, pentru trecere frauduloasă din ţară s-a făcut un proces. S-a făcut o adunare şi ne-au dat afară de la serviciu.

Am primit interdicție să mai intrăm în țară timp de cinci ani. Noi nu am fi renunţat la cetățenie dacă puteam să mergem fără frică. Am trimis imediat pachete cu ciocolate, cu de toate. Mama plângea şi îmi scria scrisori. Mama a acceptat cu greu ideea. Într-un fel s-a bucurat că am plecat şi într-un fel ne-a povestit cât de greu era, că după 1980 a început să fie şi mai greu: cozi și alimente pe cartelă. Din astea mi-a scris şi nici nu pot spune cât era de necăjită. Nici nu am putut să mă bucur. A vrut să fiu liberă”.

Fuga fratelui

Ca mulți alți români fugiți în străinătate, una dintre principalele lor preocupări a fost reîntregirea familiei în străinătate, legal sau ilegal. Au reprezentat o sursă de inspirație și motivație pentru cei rămași în urmă.

 „Fratele meu a încercat să fugă în 1981, nu a reușit, dar nu a fost prins. Adică s-au dus în grup la frontieră și i-a prins o ceață de nu au mai știut pe unde e granița și au ales să renunțe. Au mers cu călăuză, își vânduse verigheta ca să plătească suma cerută. A încercat iar în 1982. Tot cu grup, tot călăuză, tot cu bani, pe fâșie. I-a dus o persoană pe fâșie, în zona Jimbolia și i-au prins pe toți. Erau vreo 5-7. A fost condamnat la doi ani pentru trecere frauduloasă.

A primit doi ani de închisoare la Săcălaz. Fiindcă avea doi copii mici, a ispășit un an la crescătoria de porci din Săcălaz, apoi un an la locul de muncă, la tipografia din Timişoara, era responsabil pentru ziarul german din Timişoara. La Săcălaz a fost bătut. L-au pus să curăţe la porci, i-au stropit iarna cu apă rece. Trebuiau să stea uzi, acolo… De la închisoare, de la ’Popa Şapcă’, îl duceau la serviciu. Lucra şi de la serviciu îl duceau înapoi la închisoare. Nu avea voie să meargă acasă. Cam asta e istoria frontieristă a familiei noastre. Mă gândesc cu groază la ce au pățit alţii şi zic că asta e nimic”, au încheiat soții Avram istoria întortocheatei, dar în cele din urmă fericitei lor aventuri.

CITITORII CARE DORESC SĂ NE CONTACTEZE o pot face la adresa siteul.frontieristii@gmail.com sau la adresele marina.constantinoiu@gmail.com și istvan.deak2014@gmail.com

About Marina Constantinoiu Istvan Deak
Marina Constantinoiu și Istvan Deak sunt autorii unei serii de producții multimedia dedicate fenomenului frontierist, cu care s-a confruntat România în anii comunismului. Fenomenul, care a marcat o lungă perioadă, între 1948 și 1989, reprezintă o pagină de istorie recentă prea puțin sau chiar deloc cunoscută multora dintre români.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.


*