Timp estimat de citire: 11 minute

Ultimii ani ai regimului lui Nicolae Ceauşescu au reuşit performanţa de a exacerba toate problemele interne şi externe pe care politica dusă de regim le crease. Nu întâmplător evenimentele din decembrie 1989 din România, cea mai sângeroasă dintre descătuşările popoarelor din spaţiul ex-comunist, au fost de natura aceasta.

Măsura nemulţumirilor din rândul populaţiei, al oamenilor de rând, care se confruntau zilnic cu schimonosirea normalităţii, de la penuria alimentară, până la generalizarea fricii, de la batjocorirea şi falsificarea istoriei, până la enclavizarea elitei intelectuale, de la izolarea informaţională, până la cea fizică, de reală îngrădire a libertăţii de mişcare nu doar în afara graniţelor ţării, ci chiar în propriul teritoriu naţional.

Informaţii despre ce era în ţară, doar din străinătate!

Informaţii despre realitatea românească ajungeau, cu picătura, pe căi anevoioase, în Occident, fiind ulterior transmise în ţară, într-o nefirească ordine, ascultătorilor români ai posturilor de radio care nu emiteau pe teritoriul României, ci în banda de unde scurte, de la Munchen (Radio Europa Liberă), Paris (Radio France Internationale) sau Washington (Vocea Americii).

Alte posturi de radio şi de televiziune, unele chiar din spaţiul socialist presupus prieten, cum ar fi Ungaria sau fosta Iugoslavie, difuzau emisiuni dedicate situaţiei din ţara noastră, preocupate fiind de încălcarea sistematică a drepturilor omului şi chiar de un val de imigraţie cu care chiar aceste state se confruntau, dinspre România. Anii 1985-1989 consemnează numeroase astfel de relatări despre şi din România lui Nicolae Ceauşescu.

În ţară, cei interesaţi să înţeleagă care este adevărul despre propria soartă, ascultau posturile de radio străine, informându-se astfel de la Munchen, de exemplu, despre ce s-a întâmplat la Braşov sau Călăraşi.

Oricât ar părea de nefiresc unui tânăr obişnuit astăzi să fie permanent conectat la informaţie, pe telefonul mobil, laptop sau orice alt dispozitiv cu conexiune la Internet, realitatea acelor ani presupunea menţinerea într-o beznă informaţională a majorităţii populaţiei, pentru a se putea umple acest vid cu propaganda regimului.

Toamna se coc modificările legislative

La 11 septembrie 1989, postul de radio Europa Liberă, cea mai cunoscută voce a libertăţii, transmitea veşti de la Bucureşti despre nişte modificări de legislaţie vizând regimul armelor şi muniţiilor, care atingeau şi problematica graniţelor. Cu numai patru luni înaintea Revoluţiei din decembrie 1989, la Bucureşti exista preocupare privind întărirea măsurilor adresate celor care încercau să părăsească ţara în mod ilegal.

În mintea celor aflaţi la conducerea ţării, oamenii ar fi trebuit să rămână în ţară, să nu aibă contact cu lumea liberă, o dată pentru a nu prinde gustul libertăţii şi traiului în condiţii de normalitate, şi a doua oară pentru a nu transmite, în cazul trecerii graniţei, informaţii despre ceea ce se petrece în realitate în „Raiul” comunist românesc.

În ochii celor de la Europa Liberă, măsurile păreau a fi o tentativă de intimidare a românilor care ar fi fost tentaţi de a fugi din ţară, după cum reiese din transcrierea emisiunii, aflată în arhivele Open Society de la Budapesta.

Presa străină comenta situaţia din România

După apariţia în presa occidentală, dar şi cele iugoslavă şi ungară a unor materiale despre numărul tot mai mare de români care doresc să părăsească ţara, răspunsul de la Bucureşti a fost modificarea legislaţiei, comentează jurnaliştii de la Europa Liberă, citaţi la pagina 23 în documentul aflat în arhiva Open Society din Budapesta, intitulat “Raport privind situaţia din România”.

Relatarea jurnaliştilor de la Radio Europa Liberă face referire la publicarea în Buletinul Oficial, la 17 iulie 1989, a Decretului 170 din 15 iulie 1989 pentru completarea Decretului Consiliului de Stat nr. 367 din 1971 privind regimul armelor, muniţiilor şi materialelor explozive şi modificarea Decretului Consiliului de Stat nr. 678 din 1969 privind regimul de pază a frontierei de stat a Republicii Socialiste România. Act normativ care întărea decretele precedente, din 1969 şi 1971, referitoare la paza frontierelor de stat ale României.

Noul decret a fost dat de Consiliul de Stat şi semnat de către Nicolae Ceauşescu, în calitatea sa de şef al statului.

Măsuri pentru descurajarea frontieriştilor

Majoritatea prevederilor decretului nu erau o noutate, notează, în relatarea lor, jurnaliştii de la Europa Liberă. Potrivit acestora, “cele câteva măsuri represive noi care au fost introduse aveau ca scop descurajarea tuturor acelora care erau tentaţi să îngroaşe rândurile celor care fugeau din România.

Presa din Occident, dar şi cea din Iugoslavia şi Ungaria, relataseră despre un număr de incidente înregistrate la graniţele României.

“Cea mai cunoscută dintre aceste poveşti era despre spectaculoasa fugă a unei femei însărcinate, care a reuşit să înoate în Dunăre şi să ajungă în Iugoslavia, unde, la scurt timp după sosire, a dat naştere unui copil la scurt timp după ce a ajuns în ţara vecină. Cazul a fost relatat de cotidianul austriac Die Presse, în numărul din 14-15 august 1989”, potrivit informaţiilor prezentate de Radio Europa Liberă.

România se izola cu garduri, la graniţe!

Schimbările operate la Decretul din 1969 reflectă represiunea în creştere din ultimii 20 de ani din România (1969-1989) şi mai ales deteriorarea recentă a relaţiilor ţării noastre cu vecinii săi socialişti. Decretul din 1969 era deja destul de strict: o zonă între 30 şi 40 de kilometri adâncime de-a lungul graniţei era desemnată drept “zonă de frontieră”.

Pentru îndeplinirea misiunilor care le reveneau, trupele de grăniceri aveau, printre altele, obligaţia de a lua măsurile necesare pe o adâncime de 30-40 de kilometri de la linia de frontieră spre interior, pentru descoperirea, identificarea şi reţinerea persoanelor care au săvârşit infracţiuni de frontieră, conform Decretului din 1969. Potrivit aceluiaşi act normativ, depăşirea acestei limite era permisă în situaţii deosebite şi în cazul acţiunilor de urmărire.

Românilor le era permis un acces restricţionat în această zonă, cu excepţia staţiunilor turistice de la Marea Neagră.

În interiorul zonei de frontieră, vizitatorii erau obligaţi să raporteze sosirea lor în acest perimetru şi să ofere un motiv pentru prezenţa lor, precum şi durata şederii.

Grănicerii erau autorizaţi să descopere, identifice şi reţină toţi indivizii care au încălcat reglementările de la frontieră.

Cu cât mai lung gardul, cu atât mai proastă relaţia cu vecinii

În plus faţă de măsurile existente, noul Decret a adăugat măsuri speciale, inclusiv lucrări genistice şi instalarea de mijloace de semnalizare în zona de frontieră. Noul Decret oferă de asemenea detalii referitoare la gardurile de protecţie pe care România le ridica de-a lungul frontierei sale cu vecinii.

„Gardurile de protecţie şi de control care se execută în cadrul lucrãrilor genistice nu vor putea depãşi urmãtoarele lungimi:
– la frontiera cu Republica Populară Ungară, pânã la 47 km.
– la frontiera cu Republica Socialistã Federativã Iugoslavia, pînã la 35 km.
– la frontiera cu Republica Populară Bulgară, pânã la 20 km;
– la frontiera cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, pânã la 33 km”, se arată în Decret.

De altfel, gardul „de protecţie şi de control” la care face referire Decretul a atras atenţia presei occidentale şi ungare la începutul verii lui 1989, după cum precizează raportul Europei Libere, care precizează că este vorba despre o ştire la Radio Budapesta, din 24 iunie 1989, dar şi despre relatări ale Die Presse, agenţiilor de presă franceză şi germană, France Presse şi DPA, toate din 26 iunie 1989.

Cei de la Europa Liberă comentează, în acest context, că, din motive neexplicate, aceste lucrări genistice se extindeau doar de-a lungul unor părţi limitate din graniţele României.

„Decretul nu oferă detalii despre cât spaţiu ar rămâne între un gard şi următorul. De asemenea, Decretul nu explică tratamentul diferit aplicat celor patru state vecine, deşi lungimea gardului pare să reflecte stadiul relaţiilor dintre România şi vecinii săi. Cu alte cuvinte, cu cât mai lung este gardul, cu atât mai proastă este relaţia dintre cele două state”, comentează Europa Liberă.

Mare preocupare pentru culturile de porumb

Noul Decret era preocupat şi de plantele cultivate în zona de frontieră, astfel încât interzicea cultivarea plantelor înalte la o distanţă mai mică de un kilometru de frontieră, tocmai de teamă câ acestea ar putea fi o bună ascunzătoare pentru cei cu intenţii de trecere frauduloasă a frontierei.

Autorităţile comuniste încercau să prevină tentativele de fugă din ţară şi ascunderea frontieriştilor în lanurile cu plante înalte, înainte de a se încumeta să treacă de fâşia de 50 de metri de la graniţă. Semănarea culturilor înainte, de porumb, floarea soarelui sau altele asemenea era permisă la distanţe de 1000 de metri către interior, faţă de fâşia trupelor de grăniceri.

În zona de fâşie permise erau doar culturi joase: lucernă, soia, sfeclă etc. Cultivarea nu mai era posibilă în zona de frontieră în apropierea şoselelor, a drumurilor şi a râurilor sau chiar în zone în care solul avea nevoie de protecţie contra eroziunii.

Noul Decret conţinea prevederi clare, adăugate Decretului din 1971, care conţinea prevederi privind permisele de port-armă în România şi reglementarea folosirii armelor de foc în prevenirea trecerilor ilegale de frontieră de către cetăţenii români.

Folosirea armei din dotare

Decretul din 1971 spunea că grănicerii erau autorizaţi să tragă „doar dacă era absolut necesar şi dacă nu existau alte mijloace de prevenire sau constrângere”. Arma putea fi folosită asupra oricui ar fi atacat grănicerii sau ar fi pus în pericol obiective păzite şi asupra oricui ar fi folosit arme de foc în timp ce erau urmăriţi de autorităţi.

Decretul autoriza folosirea armei împotriva acelora care atacau prin surprindere pe cei aflaţi în serviciul de gardă, escortă, pază sau securitate, precum şi împotriva celor care, prin actul săvârşit prin surprindere, ar fi pus în pericol grav obiectivul păzit. Totodată, era permisă folosirea sa împotriva persoanelor „care pătrund sau ies, în mod ilegal, în sau din perimetrele ori zonele păzite, stabilită în consemn”.

Decretul din 1971 spunea că focurile de armă se pot trage doar după ce se dau avertizările legale, iar dacă acestea nu aveau succes, puteau fi urmat de un foc de armă în aer.

Somaţia se făcea prin cuvântul “Stai!”, iar în caz de nesupunere se soma din nou, prin cuvintele “Stai, că trag!”. Dacă cel în cauză nu se supunea nici de această dată, se soma prin tragerea focului de armă în sus, în plan vertical. În cazul în care şi după executarea somaţiei legale, potrivit prevederilor din Decret, persoana în cauză nu se supunea, se putea face uz de armă împotriva acesteia.

Totuşi, exista şi posibilitatea ca grănicerul să facă uz de armă şi fără somaţie, “dacă lipsea timpul necesar pentru aceasta”.

Noul Decret include două paragrafe adiţionale pe tema folosirii armamentului.

Persoanele care erau dotate cu arme de foc puteau face uz de armă pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau a misiunilor militare numai dacă era absolut necesar şi dacă folosirea altor mijloace de împiedicare sau constrângere nu era posibilă, împotriva acelora care atacau prin surprindere pe cei aflaţi în serviciul de gardă, escortă, pază sau securitate sau a celor care puneau în pericol grav obiectivul păzit.

În al doilea paragraf se precizează că uzul de armă, în condiţiile enumerate, se făcea în aşa fel încât să ducă la imobilizarea celor împotriva cărora se folosea arma, trăgându-se, pe cât posibil, la picioare, pentru a se evita cauzarea morţii acestora.

Femeile însărcinate şi copiii, regim aparte

Articolul 40 al Decretului din 1971, menţinut şi în noul Decret, prevedea evitarea, pe cât posibil, a uzului de armă împotriva minorilor, femeilor şi bătrânilor. Se interzicea uzul de armă împotriva copiilor, femeilor gravide, precum şi în situaţiile în care s-ar fi primejduit viaţa altor persoane ori s-ar fi violat teritoriul, spaţiul aerian sau apele teritoriale ale statului vecin.

Cu toate acestea s-au înregistrat nu doar încălcări ale teritoriului sau apelor teritoriale ale unui stat vecin, cât şi împuşcarea mortală a unor frontierişti care nu se aflau în niciuna dintre situaţiile enumerate mai sus, care ar fi permis folosirea armei din dotare.

După cum remarcau şi cei de la Europa Liberă, nu era deloc clar cine anume concluziona ce reprezenta un pericol foarte serios, care putea atrage după sine folosirea armei. De altfel, Decretul nici nu precizează cum vor da socoteală acei grăniceri care trag în oameni care nu au comis acte grave.

Concluzia celor de la Radio Europa Liberă este că Decretul nr. 170 din 15 iulie 1989 a fost dat mai ales pentru a intimida orice amator de trecere frauduloasă a frontierei, făcând publicitate, practic, unei legislaţii vechi. “Decretul este şi o dovadă a atitudinii de ostilitate a regimului la adresa populaţiei”, comentează sursa citată.

Cititorilor care doresc să ne contacteze şi să ne ofere informaţii referitoare la tema frontieriştilor le stau la dispoziţie adresele de email: marina.constantinoiu@gmail.com şi istvan.deak2014@gmail.com