Germania Federală, în vizorul autorităţilor României comuniste, pe tema frontieriştilor

Timp estimat de citire: 13 minute

Situația din perspectiva libertății de mișcare era foarte complexă în România socialistă la finele anilor 60 şi ulterior, până în 1989. Este evidentă o creştere de la an la an a fenomenului de „evaziune din ţară”, cum le plăcea securiştilor să spună despre cei care încercau să părăsească ilegal România, în anii comunismului.

La Bucureşti, ca la Berlin. Cel de Est!

Orice examinare a documentelor de arhivă scoate la iveală acest fenomen cu care s-au confruntat nu doar autorităţile statului român, ci şi cele din fosta Republică Democrată Germană (RDG). Dacă din RDG cetăţăţenii încercau, în număr mare, să fugă în Republica Federală Germană (RFG), din România cetăţenii români încercau să fugă oriunde erau primiţi în Occident.

Logic, măsurile româneşti de securizare a graniţelor au constituit reacţia faţă de disponibilitatea de a fugi manifestată de populaţia autohtonă.

Conform istoricului german Georg Herbstritt, care s-a specializat în studierea relațiilor dintre Securitate și Stasi, venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu în 1967 a însemnat inițial și o oarecare relaxare a granițelor spre vestul Europei. România a demarat relații economice cu Republica Federală Germană (RFG) în 1963, iar în 1967 germanii și-au deschis și ambasada în București, „abia a doua într-un stat din blocul socialist”, după cum ne declara Herbstritt.

Cercetătorul german Georg Herbstritt, de la arhivele STASI din Berlin, BStU

“România voia să se prezinte în fața Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) ca o potențială destinație turistică în cadrul Anului Internațional al Turismului. În perioada 1967-1969 a avut loc un astfel de program-pilot. Doar că dintre cei care plecau ca turiști, tot mai mulți nu se mai întorceau în țară. Iar tendința era în creștere în fiecare an.

Inițial, ministrul de Interne de la acea vreme a dat asigurări că nu sunt motive de îngrijorare, că mai devreme sau mai târziu aceștia se vor întoarce acasă. Mai mult, a evaluat drept pozitiv acest aspect, considerând că ei vor trimite bani acasă.

Dar liderii Partidului Comunist au avut reacții negative și i-au catalogat drept vânzători de țară, trădători, astfel că regimul ceaușist a fost obligat să intervină în forță. Fuga sau neîntoarcerea în țară au fost încadrate la fapte penale, iar în 1971 s-a dat dispoziție de folosire a armelor pentru oprirea frontieriștilor”, ne-a declarat Herbstritt.

De aceea, Secretariatul Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR) a pus tema „cetăţenilor români rămaşi în străinătate” la primul punct al ordinii de zi a şedinţei sale din 8 aprilie 1969, iar la 11 noiembrie 1969 aceasta a reapărut pe ordinea de zi.

Între timp România era prezentată în revistele de turism din RFG ca o destinație turistică sigură și ieftină. În revista lunară “Westermanns Monatsheften”, România era descrisă, chiar de la fața locului, de Michael Bischoffs sub titlul: “A mai rămas doar o adiere din Balcani”. Autorul adaugă că turiștii străini se pot bucura de tot felul de libertăți în România, printre care și faptul că viza turistică de intrare în țară o pot obtine chiar și la Punctul de Trecere a Frontierei (PCTF).

Am primit ștampila de intrare pe pașaport chiar la PCTF repede și gratuit. Nici nu mi-au umblat prin bagaje”, susținea în articolul amintit un turist german, Jakob Ehrenhaus. Oficiul român pentru Turism “Carpați” scotea în evidență că, dacă în 1965 numărul turiștilor din Germania a fost de 35.000, în 1966 a depășit 65.000.

Se redactau și primele broșuri în limba germană în România. Doar un an mai târziu, Heinz-Günther Hüsch era trimis la București să negocieze transferul definitiv și contra-cost al etnicilor germani din România (sașii din Transilvania și şvabii din Banat) în RFG.

Merită amintit că la fel ca în cazul sașilor care voiau să plece din țară, românii care doreau să plece ca turiști trebuia să se treacă pe o listă, să li se supună dezbaterii în cadrul colectivului, la muncă, solicitarea de aprobare a deplasării în afara graniţei, să astepte să fie verificați de Securitate și să se ia o decizie. Deci nu oricine pleca și nu întotdeauna când voia.

Cert este că înlesnirea obținerii unei vize turistice parcă a trezit pofta românilor să plece definitiv din țară. Așa s-ar putea explica faptul că în 1969, numărul frontieriștilor a crescut cu aproape 50% față de anul precedent, conform cifrelor prezentate chiar de documentele întocmite de organele statului, îngrijorate de fenomen.

Cercetătorul german prezintă, de altfel, această situaţie, într-o analiză pentru „Caietele CNSAS”, nr. 15, din 2015 , care este însoţită şi de un tabel în care cifrele din perioada 1966-1966 sunt elocvente pentru a-i susţine afirmaţiile.

Sursa foto: arhivele CNSAS

„Trădarea”

Georg Herbstritt face o observaţie importantă referitoare la atitudinea autorităţilor vremii la adresa celor care părăseau ţara, comparând situaţia din România cu cea din Republica Democrată Germană.

Datele prezentate conducerii politice arătau că între persoanele rămase în străinătate erau foarte multe „cadre calificate, superioare şi medii” şi muncitori. Tocmai de aceea Nicolae Ceauşescu a cerut ca rămânerea în străinătate să fie prezentată de propagandă ca „o trădare a ţării”.

Cu această exprimare el era în concordanţă cu limbajul oficial în uz în RDG, explică Georg Herbstritt. “Această atitudine a fost tipică conducerii comuniste, nu numai în Germania de Est, ci și în alte țări precum România și Bulgaria”, susţine Herbstritt.

Cei care au dorit să emigreze au fost insultați, degradați și incriminați, iar acest lucru a dus – ca una dintre consecințe – la înregistrarea unei mulţimi de victime. Propaganda comunistă nu a vorbit despre emigranți sau refugiați, ci a stigmatizat acești oameni ca trădători: ei și-au trădat țara și societatea”, ne-a explicat Herbstritt.

Herbstritt mai subliniază şi faptul că Securitatea a impus măsuri mai stricte la călătoriile în străinătate după fuga lui Ion Mihai Pacepa, fost adjunct al şefului Departamentului de Informaţii Externe, în 1978.

“Psihoză emigraţionistă”

În 1975, colonelul Ioan Coşer, de la Inspectoratul de Securitate Judeţean Arad, a vorbit despre o „psihoză emigraţionistă” în rândurile germanilor din România, care ar fi sprijinită de asociaţiile saşilor, originari din Transilvania şi ale şvabilor, originari din Banat [Landsmannschaften], se mai arată în analiza publicată în “Caietele CNSAS”.

Conform dosarului  D011746 din arhiva CNSAS, încă de la sfârșitul anilor 60 Securitatea luase în vizor mai mulți cetățeni vest-germani, pe care îi suspecta că au legătură cu fenomenul frontierist din ţara noastră.

Cetățenii români folosesc pentru ieșirea ilegală din țară paşapoarte falsificate aduse în țară de către unii cetățeni străini. Au fost indentificați cetățeni vest-germani și iugoslavi care se ocupă cu trecerea frauduloasă de persoane folosind metoda pașapoartelor falsificate, a substituirii de persoane”, se arată în documentul citat.

Turiştii care unelteau

Securitatea atrăgea atenția că s-au înmulțit cazurile când persoane din RDG și RFG se întâlnesc pe teritoriul României, în calitate de turiști, “uneltind și acționând sub diferite forme – mai ales prin falsificarea documentelor de călătorie”, pentru trecerea persoanelor din RDG în RFG. Acuzații similare erau aduse și cetățenilor cehoslovaci, ale căror tentative de fugă prin România le găsim consemnate, de altfel, în dosarele aflate în arhiva CNSAS.

800 de est-germani şi-au încercat norocul în România

În perioada 1962-1989, circa 800 de cetăţeni ai RDG au încercat, în total, să fugă în  Vest prin România. Aproape fiecare al treilea a reuşit, în vreme ce două treimi dintre transfugii din RDG au eşuat, ne-a declarat, la rândul său, cercetătorul german Georg Herbstritt, în baza unor calcule realizate de acesta după studierea a numeroase documente ale fostei Securităţi est-germane Stasi.

Deținem date care atestă complicitarea unor persoane sau grupuri din străinătate, preocupate în scoaterea ilegală din țară a cetățenilor români interesați, în schimbul unor sume de bani. S-a stabilit că sumele variază între 2.000 și 5.000 de dolari sau echivalentul acestora în valută al altor țări – de fiecare persoane – și sunt încasate de la cei ce urmează a părăsi țara sau rudele și cunoștințele acestora dispuse să plătească”, notau organele României comuniste la acea vreme.

Un astfel de grup, cu persoane care lucrau sub acoperirea de turiști și comercianti, își avea sediul în Berlinul de Vest. Periodicul „Securitatea”, o revistă trimestrială a Securităţii, „strict secretă”, pentru uz intern, publică, în numărul 4 din 1970, un interviu despre “Dinamica fenomenului infracţional de frontieră”, cu Gheorghe Pele, colonel, şeful Direcţiei pentru Paşapoarte, Evidenţa Străinilor şi Controlul Trecerii Frontierei, în care acesta vorbeşte despre două grupuri organizate de pe teritoriul RFG – “Inform” şi “Ajutorul fugarilor” – care erau active în privinţa românilor.

“Securitatea” trata probleme teoretice şi practice ale activităţii poliţiei secrete şi serviciilor secrete. Ea servea unor scopuri de informare, instructaj şi îndoctrinare, oferea schimburi de experienţă şi chiar divertisment. 

Colonelul Pele adaugă în acest interviu că existau preocupări asemănătoare şi „ale unor persoane izolate din Italia, Grecia, Austria, Republica Federală Germană”.

Securitatea îi identificase pe Löflier Wolfgang, Griess Robert și Wagner Fritz, ca fiind cei mai activi membri ai grupurilor organizate amintite. Aceștia acționau în special cu pașapoarte false, confecționate în străinătate, dar uneori apelau la pașapoartele unor cetățeni străini și făceau uz de schimb de identitate, mai ales când existau asemănări fizice între acestea și persoanele interesate de fuga din ţară.

Subterfugii

Aceste pașapoarte erau aduse în țară de unii turiști sau erau declarate pierdute în România de către cetățenii din străinătate, care urmau să primească pașapoarte noi de la reprezentanța diplomatică de la București, susţineau organele statului.

Un astfel de caz a dus la reținerea cetățenilor vest-germani Muller Wilhelm, Gluch Otto și Corban Georg în data de 26.09.1970 în incinta Hotelului Union din Capitală.

Conform sursei amintite, cei trei intenționau să scoată ilegal din țară un cetățean român. În cadrul interogatoriului, cei trei au recunoscut că au fost trimiși de Wagner Fritz, unul dintre cei mai titrați cărăuși (călăuze) din RFG, după cum îl prezentau ai noştri.

Securitatea a aflat că Wagner Fritz ar deține instrumente de falsificare a documentelor de călătorie, aplicând ștampile false, inclusiv vize de intrare prin punctele de frontieră. În urma percheziției, s-a găsit pașaportul lui Corban Georg pe care era aplicată poza unui cetățean român. S-a găsit și un pașaport diplomatic eliberat de autoritățile din Luxemburg tot pe numele lui Corban Georg cu o ștampilă falsă cu viză turistică de intrare în România.

Doar în ultimele luni ale primului semestru din 1970 au reușit să fugă astfel din țară un număr de 11 cetățeni români și cinci cetățeni ai RDG, iar alte trei persoane au fost reținute în timpul tentativei de trecere ilegală a frontierei, se consemnează în documente.

Potrivit acestora, 18 dintre cele 19 pașapoarte folosite erau de proveniență vest-germană.

Ambasadele RFG, în vizorul Securităţii

Încă din anul 1970, Securitatea avea în vizor ambasadele Republicii Federale Germane, aflate atât pe teritoriul României, cât și pe cel al Iugoslaviei.

Nu sunt străini de scoaterea ilegală de persoane din țară nici unii functionari ai reprezentanţelor diplomatice ale R.F. Germaniei în R.S.F Iugoslavia și R.S. România. Se cunoaște că reprezentanța diplomatică vest-germană din Belgrad sprijină pe unii cetățeni români de naționalitate germană care ajung legal sau ilegal pe teritoriul Iugoslaviei, eliberându-le documente pe baza cărora pot ajunge în Occident. Acestora li se indică să călătorească cu expresul Istanbul-Koln, de obicei foarte aglomerat, care nu poate fi controlat decât superficial în jurul orei 02.00, când ajunge la granița cu Austria.

Wogkovsky Franz, funcţionar al Ambasadei RFG la Belgrad, încercând  să determine un cetăţean român să rămână în Germania Occidentală, i-a dat asigurări că îi va rezolva şi problema familială, decă soţia va reuşi să ajungă la Ambasada RFG din Belgrad.

Pentru facilitarea ajungerii în Germania Occidentală ar fi primit indicații de a se prezenta la ambasada acestei țări din R.S.F Iugoslavia și cetăţeanul român Kohn Iosif, de la numitul Tillger, cetățean vest-german presupus emisar al grupului sus-amintit”, se arată în documentul citat.

Autorităţilor române le era pur şi simplu imposibil de imaginat că oameni din Occident înţelegeau nevoia de „eliberare din Paradis” a multora dintre români şi că toate aceste metode de fugă din ţară nu fuseseră patentate decât din disperare.

Orice contact al unui cetăţean român cu un occidental era un motiv de spaimă pentru organele României comuniste, atât timp cât adevărul despre ceea ce se petrecea în realitatea de zi cu zi era complet diferit faţă de cel prezentat de propagandă.

Securitatea nu se ferea nici de acuzații nominale la adresa unor diplomați germani. “Wogkovsky Franz, funcționar al Ambasadei R.F. a Germaniei la Belgrad, încercând să determine un cetățean român să rămână în Germania Occidentală, i-a dat asigurări că îi va rezolva și problema familială, dacă soția va reuși să ajungă la Ambasada RFG din Belgrad.

De asemenea, Ambasada R.F a Germaniei la București a eliberat documente de călătorie false cetățenilor RDG Bernd Zenner, Schröter Jurgen și Rudolf Müller, veniți ca turiști în țara noastră, indicându-le să treacă fraudulos in R.S.F Iugoslavia, de unde fără riscuri pot ajunge în R.F. a Germaniei”. Doi dintre cei trei au reușit să ajungă la destinație, al treilea a fost însă reținut de grăniceri la frontiera cu Iugoslavia.

Grupul vest-german de călăuze era acuzat inclusiv că ar avea informatori în lagărele de refugiați din Italia și Austria. Acuzații similare erau adresate și organizaţiei HIAS (care se ocupa de relocarea refugiaţilor), filiala din Roma, care aduna actele transfugilor români și le preda Ambasadei SUA în Italia.  

Deținem informații că emisari ai grupului din R.F. a Germaniei țin legătura cu persoane din conducerea lagărelor pentru transfugi, în scopul indentificării unor rude sau cunoștințe ale cetățenilor romani interesați să plece ilegal din țară, cu care ulterior se încheie contracte în acest sens”.

Autoritățile române au informat poliția din RFG cu privire la unii cetățeni germani, care lucrau în RFG, însă în paralel se ocupau cu scoaterea peste graniță a frontierișlor din România. “Ministerul Afacerilor Interne a informat poliția R.F a Germaniei, despre acțiunile întreprinse pentru scoaterea ilegală din țară a unor cetățeni români”.

Cititorilor care doresc să ne contacteze şi să ne ofere informaţii referitoare la tema frontieriştilor le stau la dispoziţie adresele de emailmarina.constantinoiu@gmail.com şi istvan.deak2014@gmail.com

About Marina Constantinoiu Istvan Deak
Marina Constantinoiu și Istvan Deak sunt autorii unei serii de producții multimedia dedicate fenomenului frontierist, cu care s-a confruntat România în anii comunismului. Fenomenul, care a marcat o lungă perioadă, între 1948 și 1989, reprezintă o pagină de istorie recentă prea puțin sau chiar deloc cunoscută multora dintre români.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.


*