Timp estimat de citire: 12 minute

Instalarea regimului comunist în România a provocat schimbări majore în tot ceea ce reprezenta viaţa de zi cu zi a românilor.

Lichidarea, întemniţarea şi umilirea chiaburilor şi a intelectualilor, naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, care a trecut în proprietatea statului aproape 9.000 de întreprinderi, înfiinţarea Direcţiei Generale a Securităţii, desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma, adoptarea decretului prin care toate proprietăţile de peste 50 ha urmau să fie confiscate, colectivizarea agriculturii, cu consecinţe tragice în cele mai multe dintre situaţii, procesul de „reeducare” prin tortură de la penitenciarul Piteşti, transformarea proprietarilor de locuinţe în chiriaşii propriilor case, urmărirea sistematică şi înspăimântarea populaţiei, turnătoria generalizată, deportările în Bărăgan, reforma monetarăşi nu în cele din urmă criza alimentară şi de bunuri de larg consum, sunt doar câteva dintre „binefacerile” aduse de comunism în ţara noastră.

Motivele

Sfârşitul anilor 80 pentru România lui Nicolae Ceauşescu şi a regimului comunist a însemnat o acutizare a tuturor problemelor create tocmai de sistemul însuşi. Scăderea nivelului de trai, îngrădirea libertăţilor, izolarea internaţională a ţării, politica de stat haotică şi abuzurile care erau comise la adresa populaţiei au afectat grav starea de spirit a populaţiei, aducând în pragul disperării oameni din cele mai diverse categorii.

Încă din primii ani ai instalării comunismului una dintre formele de refuz la adresa regimului a reprezentat-o părăsirea teritoriului României pe căi ilegale şi solicitarea de azil în ţări occidentale.

Riscurile

Fuga din ţară era un act de risc maxim, căci aceia care se încumetau la acest lucru nu îşi riscau doar libertatea, ci şi viaţa. Graniţele ţării erau păzite cu arma în mână şi cu ordine clare de împiedicare a oricărei tentative de fugă (evaziune, cum era numită aceasta în actele Securităţii).

Cei care încercau să părăsească ilegal Republica Socialistă România (RSR), încumetându-se să înoate în apele Dunării sau Nerei, trecând pe fâşie, târâş prin pământul arat special pentru a prinde orice urmă, ascunşi în portbagaje de maşini, nave pe Dunăre sau mări, trenuri sau containere, au căpătat numele de „frontierişti”. Ani grei de puşcărie sau chiar moartea îi aşteptau la capătul tentativelor lor de fugă. Cine nu reuşea, şi era prins, sfârşea ori împuşcat, ori bătut crunt, ori prins şi arestat.

Libertatea, aşa cum arată ea în „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”, pentru români era „dincolo”. Pentru unii fuga ajunsese o obsesie, iar vârsta nu era un criteriu când venea vorba despre setea de libertate. Aşa se explică faptul că printre frontierişti au fost mulţi minori. (http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legea/declaratia-universala-a-drepturilor-omului.php)

România a fost martora unui adevărat val migraţionist între 1948 şi 1989, cu un accent pe ultimii ani ai regimului Nicolae Ceauşescu, în special 1985-1989.

La sfârşitul anilor 80, România comunistă se confrunta cu o gravă criză economică şi politică, iar scăderea nivelului de trai şi izolarea internaţională a regimului afectaseră în mare măsură starea de spirit a populaţiei. De unde şi valul de solicitări oficiale de părăsire a ţării, dar mai ales de trecere ilegală a frontierei.

Cifrele indică în mod clar o corelaţie între accentuarea crizei economice şi creşterea numărului de tentative de migraţie ilegală în rândul românilor.

Consecinţe

Trecerea frauduloasă a frontierei şi tentativa de trecere au rămas în toţi anii comunismului infracţiuni grave, cu consecinţe/efecte pe termen lung atât pentru cei care comiteau fapta, cât şi pentru familiile lor.

Prin Ordinul nr. 100 din 3 aprilie 1950 (lupta împotriva „duşmanului de clasă”) emis de Gheorghe Pintilie, directorul general al Securităţii Poporului, au fost definite categoriile care nu prezentau încredere pentru „democraţia populară” şi care, prin Hotărâre Consiliului de Miniştri 1554/1952  puteau fi reţinuţi şi trimişi în colonii de muncă. Printre aceştia se numărau şi cei cu tentative de trecere frauduloasă a frontierei, frontieriştii, rudele celor fugiţi din ţară înainte şi după 1945 (tată şi băieţi majori).

Ulterior, celor care încercau să treacă frontiera, majoritatea civili (deşi au existat şi cazuri de militari care au făcut-o), li s-au aplicat art. 245 alin. 2 şi alin. 3 Cod Penal (1968) care făceau parte din Titlul V, ca infracţiune contra autorităţii statului, şi care incrimina atât trecerea frauduloasă a frontierei, cât şi tentativa de trecere frauduloasă. Acest articol a fost abrogat prin Decretul – Lege nr.12 din 10 ianuarie 1990. Pedeapsa pentru aceste fapte era de la 6 luni la 3 ani de închisoare!

Frontieriştii

În anii 50 însă, pedepsele privative de libertate pentru TFF (trecere frauduloasă a frontierei) erau şi de şapte ani de închisoare (a se vedea cazul Valeriu Cristescu, condamnat în 1948 la 7 ani de închisoare, conform FIŞEI MATRICOLE PENALE, penitenciarul Jilava, K-76/59).

Printre chiaburi sau membri ai partidelor politice ”moşiereşti”, se numărau şi ”foştii condamnaţi pentru sabotaj, speculă şi trecere frauduloasă de frontieră, frontieriştii, rudele celor fugiţi peste graniţă înainte şi după 1945 (tată şi copii majori bărbaţi”, după cum se arată în “Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”, 2006).

Conform aceluiaşi Raport, în 1951, de exemplu, în penitenciarul de la Gherla se aflau 72 de deţinuţi acuzaţi de tentativă de trecere frauduloasă a frontierei, iar la închisoarea din Aiud erau înregistraţi între 1953 şi 1954 un număr de 29 de deţinuţi politici, tot pentru tentativă de trecere ilegală a frontierei.

Tot la Gherla, în 1958, numărul frontieriştilor ajunsese la 350-400. Acolo a avut loc o revoltă care i-a avut ca iniţiatori tocmai pe frontierişti.

Conducerea penitenciarului Gherla ordonase separarea acestora de ceilalţi deţinuţi politici, astfel că într-o cameră erau îngrămădiţi 120 de deţinuţi în 70 de paturi, iar în alte două camere încă 250. Era o măsură de izolare, care a adus cu sine şi altele, precum sistarea primirii de pachete sau scrisori din partea familiilor, lipsirea de drepturi, chiar de acces la WC, fapte consemnate, de asemenea, în “Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”.

Deoarece migraţia legală era interzisă sau controlată strict, presupunând lungi perioade de aşteptare, în special în anii 70-80 a crescut procentul trecerilor frauduloase ale frontierelor.

Numim acest fenomen frontierist „migraţia tăcută”, deoarece, contrar valului de migranţi cu care se confruntă Europa în ultimii ani, desigur, mult mai important numeric, dar care date fiind componentele sale religioase, sociale şi de securitate are parte de o mediatizare masivă, evadările din lagărul comunist (căci fenomenul nu este nici pe de parte specific doar României, ci şi altor ţări din blocul socialist) au fost cunoscute de un număr restrâns de persoane, din rândul familiilor şi prietenilor celor direct implicaţi, al autorităţilor statului responsabile cu paza frontierei şi judecarea cazurilor de fugă şi de câteva organe media din Occident care au venit în contact cu diverse cazuri de frontierişti sau au tras semnale de alarmă referitoare la cazurile de crimă şi de abuz înregistrate la frontierele mai multor state din blocul socialist, printre care şi România.

În „Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”, victimele de la frontieră, fie că erau directe (decedaţii), fie indirecte, prin cazurile de arestări, se adaugă altor categorii care, împreună, dau cifra de două milioane de victime directe ale represiunii comuniste din ţara noastră, avansată de comisia care a întocmit Raportul.

Dacă adăugăm şi alte victime indirecte (membri de familie care au suferit discriminarea socială), atunci suma globală a celor reprimaţi creşte semnificativ.

Refuzul

Raportul consideră emigrarea drept un tip de refuz al cooptării de către regimul comunist.

 „Desigur, nu toţi românii puteau să aleagă această cale în condiţiile în care orice călătorie într-o ţară necomunistă nu era accesibilă oricui. Unii şi-au riscat viaţa trecând fraudulos frontiera, alţii s-au folosit de o simplă ieşire dincolo de Cortina de Fier pentru a cere azil politic, iar alţii au făcut cerere, au aşteptat cu anii şi au plecat cu forme legale de emigrare.

De fapt, dreptul la liberă circulaţie este menţionat şi în Actul Final de la Helsinki, iar mulţi dintre disidenţi l-au invocat direct, unii chiar folosindu-se de această menţiune pentru a putea emigra. Desigur, nu orice exil a fost unul politic: mulţi au plecat din motive economice, fără alt gând decât acela de a trăi mai bine, lucru perfect legitim la urma urmei.

Dintre cei refugiaţi din motive politice, cei care „au ales libertatea” pentru că nu puteau trăi în constrângerile impuse de regimul comunist, un număr semnificativ de români au devenit foarte activi în emigraţie, contribuind decisiv la susţinerea disidenţei din ţară”.

Visul evadării ajunsese unul de masă în anii 80 şi l-am trăit mulţi dintre noi, în tăcere, căci orice persoană care ar fi aflat despre planurile de evadare putea fi un potenţial turnător. Peste ani, mulţi dintre frontieriştii astăzi liberi şi-au cerut dosarele de la Securitate, aflate acum în custodia CNSAS.

Şi au încremenit de durere şi de scârbă, descoperind cum propriile rude, soţi, soţii, copii, fraţi şi cumnaţi, dar şi vecini, colegi, prieteni şi mai ales preoţi turnau la foc automat, din motive numai de ei ştiute.

Acordurile cu vecinii

Riscurile la care se expuneau frontieriştii erau, după cum am subliniat, majore, şi asta pentru că fuga presupunea de multe ori treceri succesive de frontiere, în cazul celor care traversau teritoriile Republicii Socialiste Federative Iugoslavia sau al Republicii Populare Ungare, pentru a putea ajunge mai departe, în Italia sau Austria.

Între Republica Socialistă România şi statele vecine comuniste existau acorduri privind regimul la frontieră, care aveau şi o componentă clară privind returnarea transfugilor.

Cu toate acestea, Iugoslavia, care avea un regim deschis pentru cetăţenii săi, care puteau călători şi chiar lucra în state occidentale, nu returna întotdeauna cetăţenii români care îi treceau ilegal graniţele. Ritmul şi ciclicitatea cu care se făceau returnările sau se păstrau fugarii nu au o logică prestabilită.

Conform „Acordului din 20 decembrie 1963 între Guvernul Republicii Populare Române şi Guvernul Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, privind modul de rezolvare a unor probleme ale regimului frontierei de stat româno-iugoslave”, la articolul 4 se precizează că, în sensul prevederilor acestuia, „încălcări ale regulilor regimului frontierei de stat se consideră:

a) tragerile peste frontieră: cu armament de orice categorie;

b) încălcarea apelor naţionale şi a spaţiului aerian;

c) trecerea nepermisă peste frontieră de către persoane civile sau militare;

d) schimbarea locului, deteriorarea sau distrugerea semnelor de frontieră;

e) producerea sau extinderea incendiilor peste frontiera de stat;

f) alte cazuri de nerespectare a regulilor regimului frontierei de stat şi îndeosebi acelea care au dus la vătămarea integrităţii corporale a persoanelor, la deteriorarea sau distrugerea de bunuri”.

Cu Ungaria exista un „Acord privind regimul frontierei de stat româno-ungar de colaborare şi asistenţă multuală în probleme de frontieră” ratificat în 1986, semnat în 1983.

În art.15 b) se prevedea că autorităţile responsabile ”se vor informa reciproc cu privire la pregătirea sau săvîrşirea trecerilor frauduloase peste frontieră, reţinerea persoanelor care au trecut nepermis frontiera, încălcările regulilor regimului frontierei de stat şi desfăşurarea unor activităţi importante în apropierea frontierei”.

La articolul 15 c) se prevedea că autorităţile responsabile ”vor face demersuri pentru conservarea şi prelevarea dovezilor şi probelor materiale necesare elucidării încălcării legii…”, iar la art. 15 f) ”organizează reciproc predarea/preluarea persoanelor … care au trecut graniţa…”.

Art. 24 (1) stabilea regulile de predare a persoanelor care treceau ilegal frontiera: ”Persoanele care au trecut fraudulos frontiera şi au fost reţinute pe teritoriul statului vecin în apropierea frontierei vor fi predate în cel mai scurt timp posibil, dar nu mai târziu de 48 de ore.

Împreună cu aceste persoane vor fi restituite documentele, sumele de bani şi obiectele găsite asupra lor, cu excepţia celor provenite de pe teritoriul statului unde a avut loc reţinerea”. Acordul cu Ungaria din 1986 le înlocuia pe cele anterioare din 1982 şi 1964, care erau mai puţin explicite în privinţa returnării frontieriştilor.

Fenomenul frontierist în România datează din anul 1948 şi s-a încheiat la finele lui 1989, chiar cu câteva săptămâni înaintea evenimentelor din decembrie fiind consemnate cazuri de trecere ilegală a frontierei, printre care şi unul celebru, al gimnastei Nadia Comăneci.

Valul

Sunt zeci de mii, chiar cel puţin 100.000 de cazuri de români (potrivit unei statistici a Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiaţi, citate de jurnalista Brînduşa Armanca în lucrarea sa, „Frontieriştii. Istoria recentă în mass-media) care, între 1969 şi 1989, au cerut azil politic în Occident.

Dar numărul de frontierişti români este cu mult mai mare, dacă îi socotim pe cei returnaţi autorităţilor române, pe cei ucişi sau pe cei care nu au putut fi monitorizaţi. Anul de vârf a fost 1989, când aproape 50.000 de români au trecut ilegal frontiera.

Potrivit unei statistici a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, puse la dispoziţia noastră, numai în anul 1989 au fost trimise în judecată 10.295 de persoane pentru trecere frauduloasă a frontierei. Aceştia sunt cei care  au reuşit să treacă fraudulos graniţa, dar au fost returnaţi de autorităţile din Iugoslavia sau Ungaria, din moment ce figurează la „trecere frauduloasă”.

Sunt peste 10.000 de oameni în această situaţie. Şi asta, în condiţiile în care în 1989 foarte puţini dintre cei care reuşeau să treacă frontierele erau returnaţi! Majoritatea reuşeau să meargă mai departe, în ţările occidentale în care îşi propuseseră să ajungă.

După cum se vede, preţul libertăţii noastre de azi, al dreptului de a călători doar cu buletinul, nu este deloc mic, din contră.

Cititorilor care doresc să ne contacteze şi să ne ofere informaţii referitoare la tema frontieriştilor le stau la dispoziţie adresele de email: marina.constantinoiu@gmail.com şi istvan.deak2014@gmail.com