Timp estimat de citire: 16 minute

În mentalul colectiv a rămas întipărit faptul că sașii și șvabii din România au emigrat fără mari probleme în Germania de Vest în timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, comparativ cu românii, de exemplu. Tocmai de aceea unora poate să le pară absurd și inexplicabil numărul mare de frontieriști în rândul minorității germane din România. 

Bani buni, din oameni daţi la bucată

Încă din anii 50, regimul de la București a conștietizat faptul că viza de plecare din țară este o sursă uriașă de venit pentru bugetul țării. Inițial au fost evreii. Conform unui studiu publicat în anul 2005 de istoricul Radu Ioanid, în anii 50, România ”exporta” în Israel aproape 40.000 de evrei pe an. Numărul acestora a scăzut la sub 2.000 în momentul venirii la putere a lui Nicolae Ceaușescu. 

Cotidianul elveţian Neue Zurcher Zeitung (https://www.nzz.ch/feuilleton/buecher/freiheit-zu-verkaufen-1.18113692 ) scrie că în anii 50 și începutul anilor 60, o organizație din Stuttgart, sprijinită de Biserica Evanghelică Germană, se ocupa cu răscumpărarea din închisorile din Europa de Est a preoților încarcerați și a altor deținuti politici, în schimbul unor sume uriașe de bani.

În arhiva Securității există documente care atestă că încă din 1957 avocatul Ewald Garlepp, mandatat de Ministerul de Externe al Republicii Federale Germane (RFG) a negociat eliberarea și extrădarea contra-cost a unor deținuți politici de etnie germană. Garlepp a negociat pentru fiecare deținut în parte. Prima plată este consemnată în anul 1962. Conform jurnalistului Ernst Meinhardt, de la Neue Zurcher Zeitung, în perioada 1950-1967 au ”emigrat cu succes” aproape 16.500 de etnici germani. 

În 1967, liderii politici din Germania de Vest au decis să întrerupă colaborarea cu Ewald Garlepp. Sumele plătite nominal au devenit deja exagerate, iar încrederea în Garlepp scăzuse mult, de aceea se dorea o rupere de sistem. 

Mandatat să negocieze cu românii

În 1967, liderii politici din Republica Federală Germană au decis că este nevoie de un cadru oficial, dar secret, prin care sașii și șvabii din România să ajungă pe cale legală și definitivă în RFG, evident în schimbul unor sume de bani. Heinz-Günther Hüsch, avocat și parlamentar CDU mult timp, a fost mandatat din partea RFG să negocieze cu omologii din România.  

Inițial,  Hüsch a acționat în cadrul Ministerului pentru Strămutați și Refugiati, care ulterior a fost absorbit de Ministerul de Interne al RFG. Patru cancelari a schimbat Germania de Vest în 22 de ani, însă misiunea lui Hüsch a rămas în picioare. Dacă iniţial s-a pornit de la 1.000, apoi s-a trecut la 4.000, în anul 1987 s-a ajuns la peste 14.000 pe an.

Prima întâlnire, la hotel Ambasador

Prima întâlnire dintre cele două părți a avut loc la 9 februarie 1968 în incinta hotelului Ambasador de pe Bulevardul Magheru din București. 

Reprezentantul statului român la negocieri a fost generalul de Securitate Gheorghe Marcu, director al centrului pentru cercetare economică internațională. 

Conform sursei citate, Marcu era tocmai cel care s-a ocupat de “vânzarea” evreilor din România. Primul acord dintre Republica Socialistă România și Republica Federală Germană, valabil pe un an, a fost parafat la Stockholm (Suedia) în 1969. 

Inițial. partea română a solicitat un avans de 400.000 de mărci vest-germane, la care urmau să se adauge câte 2.000 de mărci, suma de bază pentru fiecare persoană, apoi o sumă care varia între 1.700 și 10.000 de mărci, în funcție de vârsta și de pregătirea profesională a persoanei în cauză. Partea germană a refuzat și s-a ajuns la o nouă negociere. Nemţii au avansat propunerea de a trimite alimente, medicamente, însă au fost refuzaţi.

Preţuri pe categorii

În 1970 s-a semnat un nou acord valabil pentru trei ani. Este pentru prima dată când sunt acceptate diferite categorii de prețuri. 

11.000 de mărci vest-germane solicita statul român pentru persoane cu studii superioare finalizate, 7.000 pentru studenți în ultimii doi ani de facultate, 5.500 pentru studenţi care încă nu și-au încheiat studiile, 2.900 pentru absolvenți de scoli profesionale și 1.800 de mărci vest-germane pentru persoane care nu se încadrează în categoriile anteriore. 

Având în vedere că această ierarhizare îngreuna procedura și era mult prea birocratică, Hüsch a obținut după mulți ani de negocieri un preț universal pe persoană de 4.000 de mărci vest-germane. În 1983, suma a ajuns la 7.800 de mărci vest-germane.

Generalul Ion Mihai Pacepa, adjunctul şefului Direcţiei de Informaţii Externe, care a fugit în 1978, a cerut şi primit azil politic în Statele Unite ale Americii, a fost cel care a evocat şi denunţat acordul dintre România comunistă şi Germania Federală.

Pacepa a susținut că RFG plătește sume colosale într-un proiect de reîntregire a familiei, astfel încât minoritarii germani să ajungă din România în RFG. Afirmațiile sale au fost negate și respinse de ambele tabere, însă confirmate după mai multe decenii. “Evreii, germanii și petrolul sunt cele mai valoroase bunuri de export”, i-ar fi spus dictatorul Nicolae Ceaușescu de mai multe ori generalului.

Într-un interviu publicat în cartea “Cumpărarea libertăţii” (Hannelore Baier și Ernst Meinhardt, Editura Honterus, Sibiu, 2013), Heinz Gunther Hüsch susține că nu știe numărul exact al persoanelor pe care a reușit să le aducă în RFG, însă el se situează undeva între 220 și 230.000 de persoane, ceea ce după calculul autorilor ar însemna cel puțin un milliard de mărci vest-germane vărsate de RFG în conturile patronate de Ceaușescu, dar suma ar putea să fie chiar mult mai mare.

Cât de implicat era cuplul dictatorial în această afacere? Total. Hüsch vorbește despre multiple cadouri aduse lui Ceaușescu, astfel încât acesta să își dea acordul ca numărul persoanelor răscumpărate să fie tot mai mare: arme de vânătoare, aparatură medicală, mașini scumpe, bonusuri financiare pentru un număr mai mare de persoane “eliberate”, dar și un credit Hermes de 800 de milioane de mărci vest-germane.

Unul dintre negociatorii din partea română a fost Stelian Octavian Andronic, din partea Direcţiei de Informaţii Externe (DIE). “Noi ne-am dorit categorii de plată, dar am renunțat la ele, deși ne-am fi dorit intelectualii, profesorii, inginerii și avocatii să nu plece. Era normal să cerem mai mulți bani pentru aceștia, doar aveam un sistem de învățământ foarte bun. Noi ceream o despăgubire pentru plecarea lor”, explica el.

Aflați de peste 800 de ani pe teritoriul actual al României, sașii nu păreau convinși la început că plecarea este o soluție bună pentru ei. Hüsch a demarat un proiect-pilot în 1968, dar recunoaște că abia au găsit 1.000 de oameni dispuși sa emigreze in Germania de Vest. Horst Radler, preot evanghelic dintr-un sat săsesc din județul Sibiu spune că după aceea a intervenit o persecuție constantă, umilirea copiilor la școală, fapt ce i-a determinat să părăsească România, dar asta s-a finalizat abia în 1980. Socrii lui Horst Radler au fost printre primii care au părăsit România, în cadrul programului-pilot din 1968. 

Aici apar deja primele răspunsuri și indicii pentru fenomenul frontierist în rândul etnicilor germani din Romania. “Noi nu am cerut niciodată pe cineva anume. Partea română decidea cine emigrează. Ni s-a cerut să ne oprim, dar nu puteam lăsa baltă 400.000 de etnici germani”, recunoaște Hüsch. 

Vise zdobite

Astfel, Securitatea destrăma familii sub pretextul că vor emigra și ceilalți membri în cel mai scurt timp. Însă asta însemna uneori ani, decenii sau deloc.  Fiindcă, pe lângă sumele oficiale, rândul doi și trei din Securitate, ca și angajații din primării și serviciul pașapoarte își cereau cota-parte. Nu cotizai, nu ajungeai pe listă, nu plecai nicăieri.

Deruta

În dosarele Securităţii erau deseori consemnate nemulţumirile din rândul populaţiei, iar unul dintre motive era legat chiar de această chestiune, a plecărilor în Germania. Un exemplu îl constituie dosarul 010780 volumul 35 din arhiva CNSAS Fond Documentar, care consemna, în aprilie 1982, că în judeţul Sibiu erau comentarii pe tema sistării plecărilor definitive şi temporare în RFG. Apăreau zvonurile, inevitabil, de multe ori fiind vorba despre informaţii false, lansate chiar de către securişti. Ceea ce nu făcea decât să amplifice starea de tensiune în rândul celor care îşi doreau să părăsească ţara şi să îi împingă pe aceştia la căutarea de măsuri extreme de urgentare a plecării, respectiv trecerea ilegală a frontierelor.

„În rândul cetăţenilor de naţionalitate germană se discută tot mai mult despre iminenta apariţie, în RFG, a unei legi prin care se prevede acordarea vizelor de intrare în ţară numai rudelor de gradul I. Pentru a eluda această măsură, unele persoane intenţionează să apeleze la rudele din alte ţări decât RFG în vederea emigrării. 

Sub influenţa posturilor de radio Europa liberă şi Deutsche Welle, unii cetăţeni de naţionalitate germană fac diverse speculaţii, afirmând că această măsură a survenit în urma propunerii statului român de a percepe 4.000 de mărci vest-germane de persoană, drept taxă de emigrare şi că RFG a refuzat acest lucru”, se arată în dosarul aflat în arhiva CNSAS.

Într-o altă consemnare a nemulţumirilor din judeţul Sibiu se notează, negru pe alb: ”Unii dintre aceştia au afirmat că nu renunţă a plecarea definitivă din ţară şi vor folosi orice mijloace pentru realizarea acestui scop, inclusiv trecerea frauduloasă a frontierei”. Iar în alta se subliniază că sistarea plecărilor provoacă „derută şi îngrijorare” în rândul etnicilor germani din Timiş.

Tot din acelaşi dosar aflăm că Inspectoratul Judeţean Timiş al Ministerului de Interne raporta că în rândul unor cetăţeni de naţionalitate germană se comenta măsura de sistare a plecărilor definitive ori temporare în RFG, fiind semnalate diferite opinii. Unii credeau că măsura a fost luată „de statul român, în urma refuzului Guvernului vest-german de a mai acorda credite ţării noastre sau că RFG nu mai primea pe teritoriul său emigranţi”, se arată în dosar.

„La Serviciul Paşapoarte din cadrul Inspectoratului judeţean Timiş al Ministerului de Interne, în ultima perioadă, au fost în audienţă sau au trimis memorii şi scrisori peste 1.000 de persoane de naţionalitate germană care au cereri de plecare definitivă din ţară”, se mai arată în dosar.

O situaţie cu totul specială este prezentată în acelaşi dosar, fiind vorba tot despre judeţul Timiş şi minoritatea germană, în rândul căreia se manifesta o stare de îngrijorare. De această dată, se face referire la „foste cadre didactice” şi aflăm astfel, oficial, că este vorba despre profesori „îndepărtaţi din învăţământ din cauza intenţiilor de plecare definitivă din ţară”. Prin urmare, respectivele persoane nu doar erau puse într-o situaţie de nesfârşită aşteptare a permisiunii de a pleca, dar mai şi erau lipsite de venituri, pentru că fuseseră date afară de la locul de muncă din cauza îndrăznelii de a fi dorit să părăsească România.

Aflăm că aceste persoane considerau „că trebuie întreprinse acţiuni colective pentru a fi primite în audienţă la organele de paşapoarte”. La sediul Inspectoratului judeţean Timiş al Ministerului de Interne se prezentaseră grupuri de câte 25-30 de cadre didactice pentru a fi primite în audienţă, notează sursa citată.

„Alte persoane se adresează cu memorii organelor de partid şi de stat, ori îşi îndeamnă rudele din străinătate să trimită asemenea memorii, ameninţând cu întreprinderea unor acţiuni aşa-zis protestatare, pentru a atrage atenţia în legătură cu nerespectarea drepturilor omului în România”, se arată în dosarul 010780, vol. 35, din anul 1982.

Pe de altă parte, alţii comentau că „statul român a făcut o afacere din plecarea germanilor din România, că germanii au ajuns să fie obiect de tranzacţie ca marfă de export, iar acum statul român vrea să vadă cum poate să îşi mai scoată nişte bani”.

“La Radio Viena s-a anunțat că există posibilitatea de a emigra în Germania”, își amintește Horst Radler, într-un interviu acordat postului german Phoenix, în 2013. “De duminică plecam la serviciul pașapoarte din Sibiu. De seara până luni dimineața stăteam în picioare în fața sediului cu multe alte persoane. Aveam pachete de țigări Kent la mine. Era o monedă de schimb foarte puternică la acea vreme. Nimeni nu le fuma, că erau prea prețioase. Erau folosite doar pentru favoruri”, spune soția lui Horst Radler. “Oamenii din exterior nu ne pot înțelege. Nu înțeleg ce însemnă să toci în gol ca o moară și să visezi la libertate, dar să te trezești iar și iar în coada listei”, adaugă și fostul preot.

O rezervă de valută pentru regimul Ceauşescu

Jurnaliştii de la postul tv german Phoenix trag concluzia: răscumpărarea etnicilor germani a demarat un proces ireversibil în România. “Am fost negociaţi între Bonn și București. Nu mai decideam noi soarta noastră. Singura enigmă era dacă plecăm ultimii sau o facem acum”, susține teologul Paul Philippi.

 “Am fost doar o rezervă de valută pentru Ceaușescu. Când avea nevoie de bani mai dădea drumul în străinătate unui număr mare de germani. Se știa că sumele pe cap de om au crescut în ultimii ani, inițial la 8.000, apoi la 11.000. Aici intervenea o nouă barieră. Cea a oamenilor de legătură între cei care voiau să plece și Securitate. 

Dorința de plecare a fost atât de mare, încât unii și-au renovat casele și le-au trecut pe numele securiștilor, doar ca să fie lăsați să ajungă la rudele lor din Germania. Ei nu își modernizau casele pentru generațiile viitoare, ci doar ca vreun securist să pună ochii pe ele și să accepte să îi ajute să plece din țară. Erau dispuși să facă orice doar ca să se urgenteze birocrația pentru emigrare”, afirmă şi preotul Eginald Schlattner, din comunia Roșia, judeţul Sibiu. Părinții ajunseseră în Germania, în timp ce copiii au rămas cu bunicii în urmă, iar de aici a început calvarul.

“Când îi vedeai că abia plecaseră de două-trei luni și se întorceau în vizită cu un pașaport german și o mașină… Noi nici nu visam la o mașină!”, spune unul dintre sașii care nu au mai apucat să plece. 

“Securitatea accepta mită doar în valută, însă deținerea de valută era ilegală. Astfel, banii erau aduși de rudele din străinătate şi se anunța suma la Punctul de Trecere a Frontierei. Cei de acolo întrebau dacă suma este pentru a scoate vreo rudă din țară. Dacă răspunsul era afirmativ, ți se spunea în ce zi, la ce oră, unde să duci banii, dădeai numele persoanelor vizate și se rezolva problema”, adaugă el. 

Intermediarii

Informaţia este confirmată și de jurnalistul Ernst Meinhardt, care a dialogat cu Hüsch. “În Timișoara se știa că sunt două persoane de legătură, doi intermediari, care își asumau faptul că, în schimbul unei sume de bani, garantează că persoanele respective vor primi viza de plecare din țară după o anumită perioadă de timp. Unul dintre aceștia este Nicolae Căpraru, numit „Grădinarul” în Timișoara. Oamenii care au apelat la el mi-au confirmat că „Grădinarul” nu lua tot timpul bani. O făcea doar în anumite zile. De dimineață se dădea vestea în oraș că astăzi „Grădinarul” ia bani, așa că se formau cozi la casa lui doar ca să i se dea bani. Atât de mare era presiunea”, susține Meinhardt.

“Erau și escroci. Mama mea a plătit în Germania suma de 4.000 de mărci unei persoane care să îl ajute pe fratele meu să plece din țară și nu a mai auzit nimic de el. Luau banii și dispăreau. Era un lucru știut. Plătea pentru tine statul german, dar dacă voiai să pleci mai repede trebuia să cotizezi și tu”, completează Schlattner.

Gândul că membrii familiei sunt departe, iar ei nu pot ajunge la aceştia, că unii au ajuns cu bine într-o lume mai potrivită pentru trai, unde nu existau sărăcia și propaganda de acasă, i-a făcut pe mulți etnici germani să ia calea ilegală a frontierei. Nu mai puteau aștepta la infinit, nu aveau banii necesari pentru a mitui securiști și funcționari pentru a ajunge pe liste sau pe o poziție mai avantajoasă pe listă. La frontieră, unii dintre ei au plătit cu viața această decizie.

“Trebuia doar să te preocupe subiectul și aflai cu cine trebuie să iei legătura ca să meargă lucrurile mai repede. O putem numi taxa de urgentare. Se știa că poți mitui dacă voiai”, spunea Hans Klein, președintele Forumului Democrat German din Sibiu. “După anii 80, nu vreau să spun că absolut toți, dar cei mai multi au plecat doar după ce au achitat șpaga necesară”, crede sociologul Anton Sterbling.

 “O disperare apocaliptică”, așa descria la sosirea în Gara de Vest din Viena, în 1987,  laureata premiului Nobel pentru Literatură, Herta Muller, situația din România ceaușistă. “Cu doar două zile înainte de plecare ne-au spart locuința. Nu căutau nimic, voiau doar să ne arate că există o mână lungă și că aceasta va continua să existe și în afara granițelor”, adaugă Herta Muller. 

Ce o deranja cel mai mult în procedura de emigrare? “Așteptarea. Starea de așteptare. Nu știai niciodată dacă are vreun rost ceea ce faci și cât mai trebuie să aștepți. Când predai formularele la ghișeu, ți se spunea: mergeți acasă și așteptați. Ai crede că e vorba de câteva ore, însă funcționarii erau convinși că nu ai altceva de făcut decât să mergi acasă și să aștepți cu anii. Și că poți să trăiești din asta fără să o iei razna”.

Aceste informații au ajuns și în Germania de Vest. “Am aflat și eu asta și le-am atras atenția omologilor români că asta contravine înțelegerii noastre. Românii au negat vehement, că nu există așa ceva. Atunci am luat noi în considerare să facem solicitări nominale, însă am renunțat, fiindcă nu știam dacă cerem persoana A, ce alte persoane B, C, D,  adică rude, se află în legătură cu ea. Pe noi ne interesa numărul total, adică cei care au ajuns cu bine la destinație”. 

Generalul de Securitate Stelian Octavian Andronic, nu vrea să vorbească despre mită sau conturi secrete ale oamenilor din Securitate, el susține că banii proveniți din emigrarea etnicilor germani au fost folosiți exclusiv pentru plata datoriilor externe de la acea vreme. “Ambele state și-au văzut interesul. Germania a fost avantajată prin această procedură de reîntregire a familiei, deși în multe cazuri ea a fost creată articial. Unii plecau ca turiști ca să își viziteze rudele și rămâneau acolo”, încearcă să se scuze Andronic.

Dintre cei aproape 500.000 de etnici germani care trăiau în România la sfârșitul anilor 50’ au mai rămas doar puțin peste 36.000.

CITITORII CARE DORESC SĂ NE CONTACTEZE, o pot face la adresele de mail siteul.frontieristii@gmail.com, marina.constantinoiu@gmail.com și istvan.deak2014@gmail.com