Timp estimat de citire: 17 minute

„Dosar nr. 12562/1986

Judecătoria Sectorului 3 Minicipiul Bucureşti       

Sentinţa penală nr. 1683

Sentiţa publică de la 21 noiembrie 1986

Inculpat: Cosma Dan, în stare de arest, asistat de apărător Poclitaru Teodor

Reprezentantul Procuraturii expune oral situaţia de fapt şi solicită condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 245 aliniat 1 Cod Penal la o pedeapsă cu executare în regim de detenţie.

Apărătorul inculpatului solicită ca pedeapsa ce se va aplica să fie executată prin muncă corecţională şi să se aibă în vedere la dozarea pedepsei faptul că inculpatul a recunoscut comiterea infracţiunii, a regretat-o, nu are antecedente penale şi are un copil minor”.

Este un fragment dintr-o sentinţă. Una care a pus capăt definitiv unui vis al unui om simplu. Care a mai făcut şi un bine altui om, culmea!  A ajutat pe cineva, n-a plecat singur. 20 de zile, în închisoarea de la Negotin, a amuşinat libertatea, la iugoslavi. Soarta a vrut ca el să fie returnat. A mâncat bătaie la reconstituire şi a plătit aventura lui cu un an şi jumătate de închisoare.

Omul

„Inculpatul” la care face referire actul se numeşte Dan Cosma. Declarase, la interogatorii, că recunoaşte comiterea faptei, lucru consemnat de instanţă.

S-a născut la 1 decembrie 1957 în Bucureşti. Este unul dintre miile de frontierişti români, unul care a avut ghinion cu duiumul.

Nu absolvise o facultate, ci doar liceul, dar nu era un om care să moară de foame. La bază era bijutier, dar în momentul în care se decisese să fugă din România comunistă lucra ca taximetrist.

„De ce-am plecat? De prea mult bine ce era în ţară! Am ajuns la concluzia că nu se putea trăi liber în România”, şi-a explicat el gestul de curaj – poate inconştienţă, considerat de unii – de a trece ilegal graniţa la iugoslavi, înotând în Dunăre.

Era căsătorit, avea un copil minor, de 2 ani, din a doua căsătorie. Dintr-una anterioară mai avea un copil în vârstă de 5 ani.

Decizia de a fugi nu a luat-o de capul lui. Vorbise cu soţia, vorbise cu doi vecini, cu care şi intenţiona să plece. „N-am făcut de capul meu asta. Vorbisem cu soţia, cu persoana cu care am trecut, cu soţul ei. Ştiu că mi-a spus când m-am eliberat că este foarte bolnav şi va muri DEGEABA.

Ceea ce pot să spun este că el lucra undeva în proiectare, la Uzina 23 August. El a murit la scurt timp după ce am ieşit eu din închisoare. Era tânăr, avea 42 de ani, şi a murit de cancer, dar mie mi se pare suspectă moartea lui.

Erau vecinii mei. Pe doamnă o chema Lidia Văduva. Iniţial, am vrut să plecăm toţi patru. Ei aveau neamuri care plecaseră. Cu un an înainte, în 1985, rudele astea ale lor au plecat în Statele Unite ale Americii, tot pe la Dunăre.  

Chiar unul dintre ei, care mi-a fost coleg, a plecat cu un an înaintea noastră. M-a căutat şi a vrut să plecăm împreună, dar nu ştiu ce s-a întmplat, că nu m-a găsit şi n-a fost să fie. El a ajuns în Statele Unite. Trecând tot pe Dunăre.

Soţia mea nu ştia să înoate, a lui, foarte puţin. Nici eu nu eram cine ştie ce înotător, dar ne-am verificat puterile”, a continuat Dan Cosma.

Alegerea

Au decis să plece doar el şi soţia vecinului. Costel, vecinul, s-a speriat că va fi primul pe care îl vor căuta autorităţile. Dar a avut încredere şi a lăsat-o pe soţie să plece cu Dan Cosma. Nu înainte de a-l „testa” ca înotător în lacul Pantelimon. Dan a înotat de câteva ori acolo, şi doar aşa l-a convins pe vecin că îşi lasă soţia pe mâini bune.

Se interesaseră, atât cât se puteau interesa despre un asemenea subiect în acele vremuri, şi ajunseseră la concluzia că este mai bine ca, dacă ajung întregi pe malul iugoslav, să se predea Miliţiei, care îi trimitea la închisoare pentru intrarea ilegală în ţară, şi pe urmă venea şi trierea celor care puteau sau nu să meargă mai departe spre Occident.

În noaptea de 11 spre 12 septembrie 1986 au trecut Dunărea înot, în zona Turnu Severin. Au stat mai bine de două ore în apă, au rezistat.

„Femeia cu care am plecat era asistentă medicală la spitalul Ministerului de Interne, la Foişorul de Foc, şi avea şi grad. Totuşi, avea rude care plecaseră din ţară. Familia lor era extrem de credincioasă. Înainte să plecăm mi-a dus un tricou la o biserică, să-l sfinţească. Poate au contat toate astea.

Pe la jumătatea drumului nu mai puteam. A trebuit să o trag şi pe ea după mine”, a explicat Dan Cosma. Soţia lui le pregătise nişte veste din nylon, dublate cu expandat, care să îi ajute să reziste. Dar erau atât de incomode, încât Dan a fost nevoit să şi-o dea jos.

La un moment dat au văzut o şalupă apropiindu-se. Au îngheţat, au zis că atunci le era sfârşitul. Lidia a spus „Tatăl Nostru”, şi amândoi au căpătat forţa să meargă mai departe. Par poveşti, dar totul este adevărat, a subliniat Dan Cosma.

În Iugoslavia

Au ajuns, într-un final, cu bine pe malul celălalt, în zona Tekija. Aveau lucrurile împachetate în pungi din plastic, celebrele pungi de 1 leu, din anii comunismului. Cum, necum, deşi în acelaşi pachet, hainele Lidiei erau uscate, ale lui Dan, ude. Şi actele lui erau udate.

“Ea îşi luase o sticluţă de vin sfinţit, pe care l-am băut când am ajuns, ca să ne încălzim. Apa ne purtase foarte mult. Ne-am dus şi ne-am predat primului echipaj. Ne-am dus la un tribunal, ne-au zis: <Staţi cuminţi, cuscre, că 20 de zile trebuie să aşteptaţi!>, vorbeau româneşte pe acolo.

Ne-au dus la Negotin. Pe mine separat, ea, cu încă patru femei. Aici, la  închisoare, a fost o perioadă de monotonie. Dimineaţa veneau şi ne chemau la muncă. În funcţie de cât erai de tânăr şi în putere, ne distribuiau la diverse munci. Camera mea cu cea a femeilor corespondau printr-o gaură într-o sobă. Aşa le mai dădeam şi lor ce mai căpătam din oraş”, a mărturisit frontieristul nostru.

Zvonistica

Ca la orice închisoare, şi la Negotin circulau tot felul de zvonuri. Aflaseră că dacă veneau după ei noaptea, îi duceau la Belgrad. Sau seara. Dacă îi luau ziua, însemna că îi trimit înapoi, în România. Din cauza acestor zvonuri şi a temerilor că urma returnarea, mulţi dintre cei cu drept de muncă nu se mai întorceau din oraş.

Fugeau mai departe, încercând să treacă din nou ilegal o graniţă. Era o tensiune îngrozitoare printre frontierişti. De altfel, Lidia Văduva, cea cu care Dan Cosma plecase, se temea că el însuşi ar fi fost în stare să facă asta.

Spaimele

Şi se temea cu atât mai mult, cu cât auzise că dacă ai venit cu cineva, în grup, şi unul din grup dispare, toţi ceilalţi sunt returnaţi. Acesta era folclorul locului, practic, nimeni nu poate şti dacă era sută la sută adevărat sau chiar nu era.

Dar Dan Cosma o asigurase că nu ar face aşa ceva şi că îşi asumase responsabilitatea de a-i fi alături. Nu luaseră bani cu ei, de frică să nu fie prinşi cu ei asupra lor şi să fie condamnaţi şi pentru tentativă de fugă, şi pentru deţinere de valută.

La Negotin a venit un reprezentant al Naţiunilor Unite şi le-a spus că i-a luat în evidenţă. Ei aşteptau un răspuns, tensiunea era imensă.

A amuşinat libertatea

În a 20-a zi după-amiaza au venit din partea autorităţilor iugoslave nişte persoane, care au început să strige câteva nume. Al lui Dan Cosma era pe listă, al Lidiei Văduva, nu.

„Mi-am luat la revedere de la ea, pentru că mi-am dat seama că eu eram cel care pleca, nu ea. I-am lăsat tot ce strânsesem acolo. Unora le puneau cătuşe, dar nouă nu ne-au pus. Până în ultima clipă am sperat. Ne-au păcălit că ne duc la Belgrad, că nu e nicio problemă.

Dar nu, ne-au dus spre baraj, la Porţile de Fier, nu în dreapta, spre Belgrad. Ăsta a fost sfârşitul. Văzusem libertatea. La iugoslavi! Dar ei au considerat că nu meritam să avem şi noi parte de ea”, a povestit, deznădăjduit, Dan Cosma.

Înapoi în România

Au ajuns la ai noştri. Duşi într-o unitate militară, trântiţi pe jos, au căpătat un blid cu fasole. Spaima lui cea mai mare era ca ei să nu afle că soţia sa ştia de planurile lor, ca şi soţul Lidiei, mai ales că lucra unde lucra.

A apărut un locotenent-colonel, care i-a luat pe el şi pe un alt frontierist, din Severin. Ofiţerul era însoţit de doi militari bine făcuţi. Pe Dan Cosma l-au legat la mâini, şi l-au pus să povestească ce a făcut, cum a trecut, cu cine, cine i-a ajutat.

El a declarat, fără să spună că soţia şi soţul Lidiei ar fi ştiut de intenţiile lui şi ale femeii. Ofiţerului părea că nu îi convine deloc ce răspundea Dan. Îi mai trăgeau câte una, cu mare insistenţă, să afle detalii.

Reconstituirea

Aveau un par din lemn, şi cu el loveau, în pulpă, în spate. Pulpa ajunsese neagră, de la lovituri, a constatat Dan Cosma ulterior, în arest. Se simţea ca în filmul „Reconstituirea”! Filmul nu are cum să-l uite, l-a revăzut ulterior de câteva ori.

Cum nu a putut uita nici cum stătea cu mâinile legate la spate, pe malul apei, la reconstituire, colonelul îl privea de sus, iar unul dintre soldaţi îi striga: „Sări, mă, în apă, să te împuşcăm!”.

Întrebări fără răspuns

A rămas cu o dorinţă: să afle cu ce drept au făcut toate astea acei oameni. Era un om cu mâinile legate la spate, care făcuse deja 20 de zile de închisoare pentru fapta sa. Iar ei erau din Armata română, pe care el o respectase până atunci.

„Sunt lucruri care trebuie ştiute. Trebuie să se afle. Eu, când am fost soldat în Armata română, aveam un respect deosebit. Şi acum? Ce făcusem? Eu am înţeles că graniţele se păzesc să nu intre nimeni, nu să nu iasă. Numele colonelului pe care n-am să-l uit niciodată pentru ce a făcut acel om era, din ce auzisem, Ungureanu.

Când el a zis gata, nu s-a mai atins nimeni de mine. A venit un căpitan, care a fost altfel. El l-a lăsat pe tata să vorbească cu mine, a doua zi, când a venit să mă vadă. Din momentul respectiv, nu s-a mai atins nimeni de mine. Nici la Miliţie, nici în altă parte”, a spus frontieristul nostru.

Procesul. Sentinţa

A fost trimis, împreună cu alţi frontierişti, la Bucureşti. Drumul a fost greu, în înghesuială mare, fără aer, de a avut impresia că a durat trei zile. La Bucureşti a urmat procesul.

“Instanţa, prin rechizitoriul nr. 326/1986, întocmit la 16 octombrie 1986 de Procuratura Judeţeană Mehedinţi, a trimis în judecată în stare de arest inculpatul Cosma Dan.

S-a reţinut prin actul de sesizare că în noaptea de 11 spre 12 septembrie 1986 inculpatul Cosma Dan a trecut frontiera româno-iugoslavă în mod fraudulos, traversând înot Dunărea în zona Schela Cladovei, în ziua de 12 septembrie inculpatul fiind descoperit de grănicerii iugoslavi şi condamnat la 20 de zile de închisoare pentru intrare ilegală în RSF Iugoslavia.

În cauză s-a audiat inculpatul Cosma Dan.

Din analiza materialului probator rezultă următoarea situaţie de fapt: inculpatul Cosma Dan a plecat din Bucureşti, împreună cu Văduva Lidia, până la Turnu Severin, apoi spre localitatea Schela Cladovei şi, părăsind şoseaua naţională, s-au îndreptat spre Dunăre. În jurul orelor 24 au fost pe malul Dunării, s-au dezbrăcat de haine, le-au pus într-o pungă de nylon şi au intrat în apă, trecând Dunărea înot aproximativ 2 ore. Pe teritoriul iugoslav au fost depistaţi şi predaţi unui şef de grăniceri în localitatea Tekija.

Iar în localitatea Kladovo au fost judecaţi şi condamnaţi la câte 20 de zile de închisoare pentru trecerea frauduloasă a frontierei de stat.

Faptele, aşa cum au fost reţinute, se stabilesc cu procesul-verbal de preluare a inculpatului de la autorităţile iugoslave, precum şi cu recunoaşterea acestuia.

În drept, faptele întrunesc trăsăturile constitutive ale infracţiunii prevăzute de articolul 245 aliniat 1 Cod Penal.

Având în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de articolul 72 Cod Penal, instanţa apreciază că se impune aplicarea unei pedepse preventive de libertate.

Se va face aplicarea articolelor 71 şi 64 Cod Penal.

Conform articolului 350 Cod de Procedură Penală, se va menţine starea de arest a inculpatului, iar conform articolului 88 Cod Penal, se va computa detenţia acestuia de la 2 octombrie 1986 la zi, precum şi detenţia acestuia de 20 de zile închisoare executată în RSF Iugoslavia.

Văzând şi dispoziţiile articolului 191 Cod Procedură Penală, în numele legii hotărăşte, în baza articolului 245 aliniat 1 Cod Penal, condamnarea inculpatului Cosma Dan, fiul lui Florea  şi al Marianei, născut la 1 decembrie 1957 în Bucureşti, studii 12 clase, serviciul militar satisfăcut, şofer ITB, căsătorit, are un copil minor, fără antecedente penale, domiciliat în Bucureşti, în prezent deţinut în penitenciarul Bucureşti, la un an şi şase luni închisoare.

Face aplicarea articolelor 64 şi 71 Cod Penal.

Conform articolului 350 Cod Procedură Penală, menţine starea de arest a inculpatului, iar potrivit articolului 88 Cod Penal, compută din pedeapsă arestarea preventivă de la 2 octombrie 1986 la zi şi 20 de zile închisoare executate în RSF Iugoslavia”. Aşa a sunat sentinţa, consemnată într-o hârtie cu un text bătut la maşină şi plin de greşeli.

Majoritatea frontieriştilor pe care îi ştia au primit câte 6, 9 luni sau un an de închisoare, el, un an şi jumătate. Pentru că…nu se recuperase prejudiciul, căci persoana cu care el plecase nu s-a mai întors în ţară.

La Rahova

L-au dus la Rahova, unde el a cerut să fie scos la muncă. Veneau baterii, robinete, broaşte de uşă etc, care trebuiau lucrate. Era greu, dar erai afară. Culmea culmilor, se dădea şi un pic de lapte, apă chioară, dar şi 900 de grame de pâine, nu cum primeau alţii, mult mai puţin. Cei care lucrau îşi puteau încălzi apă, să se spele, primeau şi săpun.

Într-o zi, deşi nu făcuse nimic rău, a fost transferat la „periculoşi”. Cu tot felul de oameni, tot felul de condamnări pentru fapte grave. Stătea în pat cu unul care omorâse două persoane. Avea cătuşe la mâini, că nu era normal. Erau scoşi rar la aer.

La un moment dat a avut parte şi de ceva extraordinar. A venit un profesor universitar, Balint Ionel, după cum îşi aminteşte numele, şi le-a vorbit o oră despre atom.

A petrecut şi un Revelion în acel loc. Ulterior, a fost transferat la Iaşi, unde a ispăşit ultimele luni din pedeapsă.

Cura de slăbire

Detenţia a fost cea mai bună cură de slăbire. A intrat cu 90 de kilograme în închisoare şi a ieşit cu 70. Nu o recomandă însă nimănui.

Eliberarea a avut partea ei de coşmar. A încercat să se angajeze, iar legea chiar zicea că este obligat să o facă. Dar acolo, la taximetre, unde lucra, directorul i-a spus că nu se mai poate. Era octombrie 1987.

Fără cazier, dar fără noroc

Imediat după asta a venit un decret care a amnistiat pedepsele mici. Iar anul următor a venit o amnistie mare. El nu mai avea cazier, că ispăşise pedeapsa.  A încercat să se angajeze la PECO.  A dat testul psihologic şi l-a trecut. Dar şi directorul de acolo a refuzat să îl ia. I-a făcut scandal secretarei, că l-a băgat la test! Şi pentru ce? Pentru că a vrut să trăiască în altă parte? Ce crimă comisese? Erau întrebări care îl obsedau.

Exista şi o parte bună. Toţi din familie îl admirau pentru ceea ce făcuse, pentru curajul lui. Dar el avea nevoie de un loc de muncă. A încercat să se angajeze ca bijutier, şi a reuşit, la cooperativă, unde l-a şi prins Revoluţia din 1989.

Neîmpăcat

Dan Cosma nu s-a împăcat cu ideea că a fost trimis în închisoare pentru o faptă pentru care mai fusese închis. Vrea să ştie cine au fost acei oameni care l-au bătut, cine a fost acel locotenent-colonel care a văzut şi supravegheat toate astea. Este un episod din viaţă pe care a spus că nu îl poate uita în veci.

„Poate de aia şi suntem blestemaţi noi, că au murit atâţia pe vremea aia, atâţia copii”, spune, mai mult pentru sine.

Căutând reparaţiile

După Revoluţie s-a înscris în Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, unde a plătit cotizaţie la timp. A crezut că se va face dreptate pentru frontierişti. Singurul avantaj a fost un loc de veci, pentru tatăl său, la cimitirul din Metalurgiei. Dar când tatăl său a murit, li s-a spus că e cimitirul închis, şi au fost trimişi în altă parte. Totuşi a fost singurul lucru obţinut: un loc de veci pentru şapte ani, la Bellu.

În 1996 a avut un preinfarct şi o pareză, şi-a plătit din banii lui tratamentul. Nu au existat reparaţii, nici morale, nici materiale, pentru aceste victime ale regimului comunist din România.

„Prin ce am trecut eu şi alţii ca mine nu am făcut decât să demonstrăm că trebuia schimbare. Sunt oameni care nu ştiu ce s-a întâmplat cu apropiaţii lor. De ce? Că vine un domn colonel care le zice soldaţilor că trebuia să-i omorâm atunci, când au trecut?

Trebuie să se afle lucrurile astea. Pentru că abia atunci vom fi şi noi, românii, priviţi altfel. Nu are nimeni interes să se clarifice situaţia? Trebuie rezolvată şi problema asta, că trebuie să se ştie.

Bătaia pe care am luat-o nu o să o uit niciodată. Când văd <Reconstituirea>, mă ia cu friguri! N-a interesat pe nimeni, nimic. Nici că în toată perioada aia copilul meu nu a primit alocaţia! Făceam cerere, procură, ca să ni se dea banii, şi ei nu veneau!

Şi de ce nu ni se dau drepturile care ni se cuvin? Să mă duc la domnul colonel, să mi le dea?”. Întrebări retorice. Întrebări care macină vieţi.

În loc de încheiere

La 21 ianuarie 1991 se întrunea Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecurtate din motive politice conform decret-lege nr. 118-1990, dosar număr 3095.

Dan Cosma solicita, prin cererea formulată, recunoaşterea ca vechime în muncă a perioadei 12.09.1986 – 23.09.1987 în care s-a aflat în detenţie, precum şi celelalte drepturi prin Decret-Lege.

Comisia respingea cu majoritate de voturi solicitarea, motivând că „faptul s-a produs după 01.01.1969”.  

Adică atunci când se schimbase Codul Penal, iar condamnările pentru trecere sau tentativă de trecere frauduloasă a frontierei erau trecute la categoria „delicte de drept comun”, alături de tâlhării şi de violuri, într-o amplă operaţiune de mascare a detenţiilor politice din România acelor ani.

Deci dacă „picai” pe Codul Penal „vechi” puteai avea o şansă. Ce diferenţă este între frontieriştii dinainte de 01.01.1969 şi cei de după? Una de acoladă. În legile unui regim politic care îşi apăra frontierele cu arma în mână, îndreptată spre interiorul ţării, ca nimeni să nu iasă din ţarc. Aşa cum îi stă bine oricărei dictaturi.

Cititorilor care doresc să ne contacteze şi să ne ofere informaţii referitoare la tema frontieriştilor le stau la dispoziţie adresele de email: marina.constantinoiu@gmail.com şi istvan.deak2014@gmail.com