Timp estimat de citire: 11 minute

Istoria este deseori ironică. Iar ironia loveşte chiar politica de stat. Trăim în plină ironie a istoriei, şi ne este greu să găsim răspunsul adecvat la provocările cu care se confruntă Europa mai mult sau mai puţin unită.

Valul de migranţi, unii dintre ei refugiaţi, care se abate în ultimii ani asupra bătrânului continent, cu tot cu componenta sa tragică, este o constantă a buletinelor de ştiri şi o realitate greu de gestionat la nivelul comunităţilor locale. Diferenţele, în special religioase, dar şi culturale, îşi spun cuvântul, iar oamenii politici reacţionează cum cred că le este mai favorabil electoral. Respingerea sau acceptarea migranţilor este o chestiune strict de calcul politic, dar care în realitate afectează societatea până în cele mai mici detalii.

Paradoxal, state europene care au furnizat, nu demult, migranţi, se arată acum sceptice în privinţa primirii unor oameni aflaţi în căutarea unui mai bine ipotetic. Pentru unii poate fi caz de viaţă şi de moarte. Pentru alţii, doar o salvare personală, o şansă la un trai mai bun, într-o altă parte. Este în firea noastră, a oamenilor, dorinţa de a trăi mai bine. Nu degeaba libertatea de mişcare este unul dintre principalele deziderate ale omului, indiferent de vremuri, de locuri şi de regimurile aflate la putere.

Garduri de protecţie şi control

Unii îşi închid graniţele, panicaţi, ridică garduri şi anulează acorduri care au dat Europei aerul de continent al înţelegerii şi înfrăţirii. Garduri din sârmă ghimpată, tocmai cele pe care acum mai bine de 32 de ani le doream cu toţii eliminate, căci fuseseră ridicate de regimuri opresive, care îşi ţineau prizonieri propriii cetăţeni. România era unul dintre ele. Chiar în ultimele luni ale regimului Ceauşescu, porţiuni importante din graniţele României erau marcate de garduri de protecţie şi control. La graniţa cu Ungaria, pe o porţiune până la 47 de kilometri, la frontiera cu Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, până la 35 de kilometri, la frontiera cu Bulgaria, până la 20 de kilometri, iar la frontiera cu URSS, până la 33 de kilometri, conform Decretului 170 din 15 iulie 1989 pentru completarea Decretului Consiliului de Stat nr. 367 din 1971 privind regimul armelor, muniţiilor şi materialelor explozive şi modificarea Decretului Consiliului de Stat nr. 678 din 1969 privind regimul de pază a frontierei de stat a Republicii Socialiste România.

State acum reticente la ideea primirii de refugiaţi sau de migranţi, care acum 32 de ani făceau parte din blocul comunist, furnizau migranţi lumii libere. Germania, una dintre principalele lor destinaţii, este şi acum gazdă, în ciuda tuturor controverselor.

Comparaţie

Care sunt diferenţele? De ce erau mai uşor acceptaţi acum mai bine de 32 de ani est-europenii în ţările din Vest decât sunt acum migranţii din Orientul Mijlociu, Asia, nordul Africii, în ţări europene? Răspunsul şi-l dă fiecare dintre noi. Este o chestiune de acceptare, de mentalităţi, pe care ne-o asumăm public cu greutate.

Cert este un lucru. Iar acesta este relativ puţin cunoscut publicului larg, căci una dintre perfidiile comunismului a fost aceea de a şterge urmele şi de a ascunde adevărul sub un imens preş al istoriei. Europa de Est a furnizat migranţi Lumii Libere, în anii comunismului,  iar numărul acestora este de ordinul sutelor de mii, ba chiar mai mult. Mulţi dintre cei care au constituit acest val migratoriu, între 1948 şi 1989, au trecut ilegal graniţele României.

Români, est-germani, polonezi, cehi, slovaci, bulgari, ba chiar şi din fosta URSS, şi-au încercat norocul la frontierele României comuniste, în tentativa lor de a ajunge în Occident.

Care le erau metodele? Cum îşi alegeau momentul? Cum decideau pe unde?  Cum se pregăteau? Sunt doar câteva dintre întrebările fireşti care ne vin, când aflăm despre cazurile de fugă din lagărul comunist. Şi mai ales de ce România?

Au fost câteva milioane, care au fugit din blocul comunist în cel capitalist.

Mii nu au reuşit şi au plătit scump gestul lor de a sfida dictaturile comuniste din ţările lor şi de a fugi în Occident. Au fost arestaţi, bătuţi, întemniţaţi, şi-au văzut drepturile îngrădite, iar vieţile le-au fost distruse.

Au fost sute, chiar mii, care n-au mai apucat nici să spere. Au murit, de cele mai multe ori pe fundul apei, la Dunăre, dar şi pe fâşie, ucişi de oameni cărora li se spunea că aceştia sunt trădători de ţară şi trebuie lichidaţi, ca să fie exemplu pentru alţii cărora le-ar putea trece prin cap să evadeze.

Li se spunea „frontieriştii”. Ei sunt cei care au vrut să guste libertatea, pentru că trăiau în lagăre în aer liber numite „republici socialiste” sau „democrate”.

Abuzul, teroarea, Omul nou

Este important să le amintim acum tinerilor cum era Europa pe vremea când nu te puteai mișca liber de colo-colo. Este esenţial chiar. Căci numai aşa vor putea înţelege ce înseamnă o dictatură, ce înseamnă abuzarea unei populaţii de către un regim care, prin forţă, a reuşit, în timp, crearea acelui „Om nou”, obedient, care să fie oricând gata să execute ordine şi să-şi trădeze aproapele.

Datele statistice, chiar şi „editate”, în sensul cosmetizării şi ascunderii realităţii, arată o corelaţie între accentuarea crizei economice din anii 80 şi tendinţa de migraţie ilegală a românilor. Este evidentă creşterea numerică a cazurilor de tentativă sau de reuşită a trecerii frauduloase a frontierelor, cu accent pe 1989, anul care, ironie a sorţii, a marcat şi finalul regimului Nicolae Ceauşescu.

Metodele

Trecerea graniţelor se făcea în foarte multe dintre cazuri pe fâşie, terestru. Individual sau în grup. Cu sau fără călăuze. Dar şi în autoturisme special modificate, în trenuri de marfă sau de călători, înot, pe Dunăre sau Nera, ba chiar şi cu barca, pe nave sub pavilion capitalist, aflate în porturile româneşti, dar şi cu nave sub pavilion românesc, cu utilaje agricole, şi chiar cu avioane. Nu de puţine ori s-au înregistrat cazuri de folosire a unor paşapoarte falsificate, aduse în ţară de unii cetăţeni străini, în special vest-germani, italieni şi iugoslavi, care ajutau români sau alţi cetăţeni din spaţiul comunist să treacă ilegal frontierele. Metodele sunt descrise ca atare inclusiv într-unul dintre dosarele aflate în Arhiva CNSAS, Fond Documentar: 011746, „Sinteze şi rapoate C.I.F – 1970”.

Biletul de ieşire din lagărul comunist

S-au pregătit, s-au antrenat, şi-au adunat informaţii, s-au dotat cu hărţi, au făcut rost de bani, au contactat călăuze, au înotat bazine întregi, şi-au pregătit actele şi au îndrăznit să spere. Plecau cu actele într-o pungă din plastic, de cele mai multe ori lipită de corp. Asta le era averea. Cei mai norocoşi aveau rude sau prieteni în Occident. Adresele acestora, date de contact şi detalii erau, în cele mai multe dintre cazuri, biletul de ieşire din lagărul comunist, căci le dădeau siguranţa că nu vor fi returnaţi autorităţilor române.

Tineri, unii chiar minori, oameni în toată firea, ba chiar unii trecuţi de prima tinereţe, dar în putere, ajunseseră să-şi spună că moartea, fie ea pe fâşie sau în apele Dunării, este de preferat traiului lipsit de orice libertate. Fuga din ţară devenise un deziderat pentru mulţi. 

Călăuzele

Cei care apelau la călăuze plăteau enorm şi riscau la fel de mult. Călăuzele erau, de obicei, persoane care locuiau în zonele de frontieră. Unele dintre ele erau etnici maghiari sau sârbi, dar şi cetăţeni din alte state, precum Germania, Italia, fosta Iugoslavie, care îşi asumau trecerea fugarilor dincolo de frontiere. Mulţi îi predau altor călăuze, dincolo de graniţele României. Existenţa acestor cetăţeni străini enerva la culme regimul de la Bucureşti. Supărarea este consemnată în nenumărate dosare din arhiva CNSAS, chiar şi în periodicul  cu circuit închis, „Securitatea”. Un exemplu este dosarul 011997 din arhiva CNSAS, care prezintă pe larg câteva cazuri de cetăţeni străini care dădeau de furcă vigilentelor „organe” româneşti.

Riscul era imens. Multe dintre călăuze colaborau cu Securitatea. Trădau, chiar predau frontierişti. Din varii motive, de cele mai multe ori nemulţumiri financiare.

Costurile fugii, aşa cum reies ele din mărturiile frontieriştilor, dar şi din dosarele aflate în arhiva CNSAS, erau enorme. Chiar şi echivalentul unei vile. Cu cât era mai mare grupul de persoane care doreau să treacă frontiera, cu atât se mărea „potul”.  Iată un exemplu consemnat de dosarul 8566, vol.24, Fond Documentar, Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii: un grup de 17 persoane încerca să treacă graniţa româno-ungară la 4 martie 1989, iar pentru asta plătise nici mai mult, nici mai puţin de 105.000 lei.  De reţinut că salariul unui profesor de şcoală generală era la vremea respectivă de sub 3.000 de lei.

Iar maximum cuantumului despăgubirii plătite de stat pentru demolarea unei vile în Bucureşti, în cadrul planului de sistematizare a Capitalei, era de 80.000 de lei.

De multe ori, tarifele percepute de călăuze la graniţa româno-iugoslavă erau şi mai mari. Acelaşi dosar din arhiva CNSAS consemnează un alt caz, tot din martie 1989, de data aceasta cu trei frontierişti, care la 24 martie au plătit unor călăuze din judeţul Timiş – cinci persoane – suma de 200.000 de lei.

Grănicerii, între ordine şi tentaţia mitei

Bani erau oferiţi inclusiv grănicerilor, în momente de disperare, când candidaţii la trecerea ilegală a frontierei erau prinşi.

Interesant, Securitatea consemna, în dosarele sale, ca motive pentru numărul în creştere al trecerilor ilegale de frontieră şi calitatea „slabă” a cadrelor repartizate în zona de frontieră, în special la cea de vest.

În dosarul 012019, din Arhiva CNSAS, Fond Documentar, referitor la cazuri de sinucideri în rândul grănicerilor, se notează faptul că, printre explicaţiile eşecurilor înregistrate de grănieri în prinderea „infractorilor” la graniţă este faptul că „în acest sector de pază a frontierei, în ultimii ani au fost repartizate cadre care au absolvit şcolile militare cu calificative slabe, unii cu trăsături negative de caracter, puse pe căpătuială, pretabile la tot felul de fapte, evenimente deosebite, corupere etc. Şi sunt oferite mai multe exemple:

• Lt. I. N (Iordăchescu Nicuşor – n.n), comandantul pichetului Grăniceri din B.335 Timişoara, care se afla în arest pentru facilitarea trecerilor ilegale peste frontieră a două grupuri cu nouă persoane, contra unor sume importante de bani, un autoturism şi alte obiecte de valoare.
• Un alt caz, cel al sergentului major C. V (Codău Valentin – n.n), din B.68 Sînicolau Mare, „depistat cu preocupări de racolare a unor persoane amatoare de a părăsi ilegal ţara, de la unele luând avansuri de bani şi alte articole în perspectiva scoaterii din ţară”. Din dosar mai aflăm că a fost documentat cazul, persoana în cauză a fost exlusă din partid şi urma să fie trecută în rezervă.
• Pe alţii, deşi depistaţi cu aceleaşi „predispoziţii la corupere”, îi sancţionau cu mutarea la alte puncte de frontieră, cum este şi cazul locotenentului I.P (Ionescu Paul – n.n), comandant al Pichetului Pustiniş, B.44 gr. Jimbolia, despre care „s-au obţinut informaţii că s-ar ocupa cu treceri de persoane peste frontieră” şi care „avea anturaje dubioase”.
• Securitatea invoca în dosar existenţa, în zona de frontieră, a unor „canale de scoatere de persoane din ţară şi a unor călăuze dintre care unele au fost descoperite, altele nu, de către organele Ministerului de Interne, care îşi oferă serviciile şi favorizează trecerile neprinse, cum ar fi în zona Jamul Mare, Uivar, Cenci, Comloş-Lunga, Teremia Mare”,  a căror activitate nu era urmărită şi controlată corespunzător de către organele de miliţie, iar măsurile de pedepsire luate nu erau suficiente.

În acelaşi dosar se abordează chestiunea şi dintr-o altă perspectivă: presiunea dublă care se punea pe grăniceri, în exercitarea misiunii. Pe de o parte erau ordinele, care trebuiau executate, pe de alta tentaţia câştigurilor consistente, prin acceptarea mitei din partea frontieriştilor prinşi.  Organele de Securitate invocau, în rapoartele lor, inclusiv presiunea exercitată de familii asupra unora dintre grăniceri, în sensul acceptării acestor mite consistente şi problema reprezentată de aceasta, în contextul în care era vorba despre cadre tinere, lipsite de o experienţă vastă în astfel de situaţii, care puteau să cadă uşor pradă tentaţiilor materiale. Numeroase situaţii sunt consemnate, de exemplu, în dosarul 012019 din arhiva CNSAS, referitoare la diverse evenimente la frontiere, petrecute în 1980.

De cele mai multe ori, grănicerii respectau ordinele şi reţineau persoanele despre care fuseseră bine instruiţi şi îndoctrinaţi că sunt „elemente-problemă”, „trădători de patrie”, „paraziţi ai societăţii” şi chiar pericole la adresa vieţii şi integrităţii lor fizice, ba chiar nu ezitau să facă uz de armamentul din dotare pentru asta.

CITITORII CARE DORESC SĂ NE CONTACTEZE, o pot face la adresa siteul.frontieristii@gmail.com și la adresele personale marina.constantinoiu@gmail.com și istvan.deak2014@gmail.com