Însetat de libertate, Alex Konick a fugit noaptea, pe fâşie. Acum lucrează la Departamentul de Stat al SUA

Timp estimat de citire: 19 minute

Am făcut ceva nebunesc. Pentru că dacă ai fi fost conștient de pericol, nu ai fi făcut asta. Era foarte, foarte primejdios, dar mirajul libertăţii era mai puternic. Căci libertatea este condiţia umană de bază”, mărturiseşte.

Este convins că numai după ce toate crimele comuniste comise în numele poporului român vor fi scoase la iveală, România va ajunge o țară a statului de drept. Acum priveşte lucrurile din altă perspectivă.

Alex Konick a plecat ilegal din ţară. Pur şi simplu. În 20 de ore a trecut ilegal două graniţe. A stat aproape opt luni în lagărul de la Latina în Italia până să ajungă în Statele Unite. Acum lucrează la Departamentul de Stat. Ca şi soţia sa. S-au căsătorit în 1990, pe Ellis Island, cu Statuia Libertăţii în fundal, ca un simbol al libertăţii la care tânjise atât. Şi al imigraţiei.

Şi-a refăcut traseul în 2012

Au doi copii. O fată şi un băiat, care nu s-au născut în România, dar vorbesc româneşte. Au fost în România cu ei de mai multe ori. Amândoi copiii şi-au luat cetăţenia română. Băiatul studiază în Anglia, iar fata este studentă la New York University. În 2012 au venit cu toţii să refacă traseul „libertății (Freedom Walk)” din noaptea de 24 spre 25 aprilie 1982.

De ce a plecat? „Pentru că nu exista libertate. Nu puteai călători, nu aveai acces la informaţie, nu puteai vorbi orice. Era un regim politic criminal pentru popor”, spune Alex.

Nimeni nu a ştiut despre planurile lui

Familia nu a ştiut nimic despre decizia de a fugi. Nimeni nu a ştiut. „Căci în momentul în care ar fi aflat cineva, ar fi trebuit să te toarne, căci altfel ar fi fost pedepsiţi pentru că nu au făcut-o, dacă se afla că ştiau.

Dacă erai prins pe fâşie erai tratat drept trădător, delincvent, criminal, scursură a societăţii. Trecerea nu era ceva banal. Din contră! Era o nebunie. Puteai fi ucis dacă erai prins!”, explică Alex Konick.

În ziua fugii era chemat la încorporare. Era sportiv, dinamovist, la vremea respectivă.

Sportiv la Dinamo, campion la kaiac-canoe

A început kaiacul în 1975 şi s-a antrenat până în 1980. A fost campion al României în 1977, a fost în echipa pre-olimpică a României, pentru Olimpiada de la Moscova.

Trebuia să facă armata la kaiac-canoe, dar s-a îmbolnăvit de hepatită şi n-a mai apucat să fie încorporat acolo, aşa că l-au încorporat mai târziu, în 82.

Aveam 21 de ani pe vremea aia, şi m-au repartizat la unitatea de Securitate din Timişoara. Este unitatea de la care au fost trimişi oamenii care au omorât oameni nevionovați la „Operaţiunea Autobuzul”.

Când am auzit că acolo trebuie să mă duc să fac armata, am zis că mie nu îmi trebuie aşa ceva şi atunci am fugit. A fost imediat după ordinul de înrolare, de fapt am fost la Popa Şapcă şi am semnat ordinul de înrolare, şi trebuia să mă prezint acolo sâmbătă dimineaţă, pe 24 aprilie. Mi-am luat şi un geamantan din lemn, cum era pe vremea aia. Eram pregătit şi în eventualitatea că nu reușeam să trec frontiera.

Ţin minte că mama mi-a spus că, după fuga mea, în faţa uşii blocului nostru din Timişoara a avut un soldat 24 de ore pe zi, în fiecare zi, timp de o lună. Ca să mă prindă, dacă vin acasă”, îşi aminteşte.

Părinţii săi erau despărţiţi, tata era medic veterinar și șeful abatorului de păsări de la Baia Mare, el locuia cu mama. „Pe taică-miu l-am vizitat înainte de a fugi, ca să-l văd ultima dată.

Am fugit în noaptea de 24 spre 25 aprilie 1982. Atunci cădea Paştele de 1 Mai şi unii dintre grănieri nu primiseră permisii, altora li se prelungise şederea. Erau demoralizaţi în perioada aia. A fost norocul meu, nu a fost prea păzită graniţa în noaptea respectivă.

Acolo era un fel de canal, care nu avea apă, ci mâl, ca să rămâi blocat acolo, dacă ajungeai în el. Mi-a rămas piciorul blocat în mâlul ăla. Am auzit nişte focuri de armă, la distanţă, ceea ce m-a făcut să măresc ritmul. Punctul exact prin care am trecut este Lunga, chiar pe frontieră.

Cam la ora la care am trecut se făcea schimbul de tură la grăniceri”, ne spune.

Locul fugii

Cum a ales locul? Este destul de simplu. O colegă care era de acolo din localitate își sărbătorea ziua, şi s-a dus şi el acolo, erau mai mulţi invitaţi.

Tatăl colegei mele a trebuit să dea semnătură pentru organizarea distracţiei din seara aia. Am venit cu trenul de la Timişoara, eram mai mulţi care mergeam la Lunga, la petrecere. Şi în noaptea aia am decis să fug. Ştiam că dacă erai prins urma bătaia cruntă, auzisem de cazuri de tentativă care se încheiau astfel.j

Casa are o grădină în spate, care ajungea până la graniţă. I-am dus pe copiii mei, după 30 de ani, să vadă casa în care am fost înainte să fug. La 3 dimineaţa am trecut, doar cu hainele de pe mine. Nu aveam niciun bagaj cu mine. Dar eram bine îmbrăcat, eram fercheş, nu arătam ca un nevoiaș, în blugi, eram proaspăt bărbierit, tuns, curat, aranjat”, explică Alex Konick.

Dincolo de Lunga era Nakovo, apoi Kikinda. Între Lunga şi Nakovo era un punct de trecere de mic trafic, şi o vamă acolo. Era un gard din sârmă ghimpată, cam prin spatele curţilor oamenilor, care duceau înspre câmp. Avea la el un patent vechi, de la străbunicul, pe care i l-a luat mamei din casă, şi cu ăla s-a chinuit să taie sârma ghimpată.

„Singurul lucru perfect pe care îl văzusem până atunci în România”

Ce ţin minte este faptul că acest gard de sârmă ghimpată era întins perfect, cred că singurul lucru perfect pe care l-am văzut eu în România pe vremea aia era gardul ăsta. Era un gard dublu, şi m-am chinuit să tai sârma de jos în sus.

În dimineaţa aceea am ajuns la Nakovo. Acolo, chiar la intrarea în sat, era un sârb care îşi încălzea Wartburg-ul. M-am dus la el şi am început să vorbesc un pic în sârbeşte. În cele din urmă am aflat că vorbea germana, aşa că am vorbit în germană. I-am spus că vreau să ajung la Belgrad. S-a uitat la mine, m-a văzut cum arătam, că aveam noroi pe mine, şi-a dat seama ce era cu mine, de ce ajunsesem acolo. M-a luat şi m-a băgat în Wartburg-ul lui şi m-a dus la staţia de autobuz, unde mi-a cumpărat un bilet pentru Belgrad. Am rămas impresionat de gestul lui, practic, el a fost cel care m-a salvat atunci.

După 30 de ani, când am fost cu copiii mei să refac traseul, am fost la Nakovo, să îl caut pe omul care m-a ajutat atât.

Am descoperit casa, dar acolo a răspuns un alt bărbat, despre care am aflat că era fratele celui care mă salvase. Salvatorul meu murise în urmă cu câţiva ani”, spune Alex.

A ajuns în Belgrad, şi s-a îndreptat direct spre gară, că doar scopul lui era să meargă mai departe, să ajungă „dincolo” cât mai rapid.

Socoteala de acasă…

La Belgrad m-am dus la gară şi m-am uitat la mersul trenurilor, cât înţelegeam eu din el atunci. Îmi amintesc doar că eu nu mă gândeam decât că trebuie să ajung în Austria, că eu vorbeam germana. Bunica mea a fost de origine germană şi aveam o grămadă de rude în Germania.

Şi eu îmi ziceam că trebuie să mă duc în Austria, la Traiskirchen, lagărul despre care ştiam câte ceva, că majoritatea frontieriştilor români despre care auzisem acolo mergeau, în Austria.

Ştiam că punctul de trecere a graniţei din Iugoslavia în Austria era pe la Maribor, deci trebuia să iau un tren spre Maribor. Trenul care mergea spre Italia mergea la Sezana.

M-am uitat pe tabelă şi am văzut trenul de Italia, de Sezana, care pleca într-o oră, iar trenul de Austria pleca după două ore.

Eram gata să iau bilete pentru Maribor, dar deodată am văzut un poliţai, îmbrăcat în uniformă, cu doi soldaţi lângă el. Omul mergea cu mâinile la spate şi fila oamenii, se uita lung la toţi. Imediat mi-a dat impresia de „acasă”, de Miliţie, de Securitate. Mi-am dat seama că ăla de fapt filează, se uită după ăştia ca mine, după frontierişti.

Când am văzut treaba asta am decis să iau bilet către Sezana. M-am urcat în tren, dar a trebuit să îl schimb în Zagreb, şi după aceea încă o dată în Ljubljana.

Acolo, la Sezana, am luat-o pe jos pe drumul principal. Era seară. În 20 de ore am trecut două graniţe ilegal!”, relatează acum Alex Konick, parcă mirat de propriul curaj.

Fâşia şerpuitoare, privită de sus

Emoţiile însă nu aveau să dispară atunci. „Când am ajuns aproape de vamă am luat-o pe lângă, printr-o zonă despădurită, până am ajuns într-un loc în care se vedea fâşia. Din locul ăla se vedea cum şerpuieşte fâşia, printre munţi, era fantastic.

În momentul în care am trecut de fâşie am simţit libertatea. A fost un sentiment de eliberare după acele 20 de ore, toată presiunea aia s-a disipat.

Parcă aveam aripi la picioare. Nu mai simţisem niciodată aşa ceva şi este şi greu de explicat ce simţeam. Ştiam că sunt liber, iar libertatea dobândită în fracțiunea aceea de secundă m-a făcut să mă simt dintr-o dată ca un alt om, ca scăpat din pușcăria în aer liber care era România atunci.

Am ajuns pe un drum care ducea la vale. Ţin minte că Trieste era jos, lângă mare. Eram luni, pe la 5 dimineaţa, în oraş. Singurul lucru care îl știam era că trebuia să merg să mă predau la poliţie.

Am găsit un sediu de poliţie rutieră, Polizia Stradale, şi am sunat la sonerie. A răspuns cineva în italiană prin interfon – ceva nou pentru mine – şi m-am fâstâcit, auzeam o voce care mă întreba ”que voi?”, ce vreau. Am răspuns şi eu simplu: „român”.

“Si? Romeno? Asilo politico? Vieni qui! (A, român, azil politic, vino aici!), i-a răspuns vocea de dincolo de interfon.

M-a ţinut acolo până se deschidea Chestura, că aceea era procedura. Toţi solicitanţii de azil politic care ajungeau acolo trebuia să fie predaţi la Chestură. Acolo ţi se lua un fel de interviu şi ţi se întocmea un registru de date.

Pe mine m-a dus cu maşina acolo, unde m-a luat la interviu un tip care se pare că numai asta făcea. Punea întrebări în limba română: cum te cheamă, de unde eşti, de unde ai venit etc. Îţi făcea o fişă şi te înregistra acolo. Ţin minte că mi-a dat bilete de tren pentru Latina şi mi-a spus că trenul pleacă mai încolo, spre seară. A vrut să îmi dea şi nişte bani pentru mâncare, dar eu, ca un bănăţean mândru, am refuzat”.

În lagăr. Latina, Italia

A ajuns în lagărul de la Latina marţi, 27 aprilie 1982, şi a stat acolo până la 16 noiembrie 1982. 

Acolo am primit un acoperiş deasupra capului, aveam ce mânca, puteam să ne găsim de lucru într-un regim semi-oficial. Puteai să lucrezi pentru 5.000 de lire pe oră ca zidar, ajutor de zidar sau la muncă în lagăr, unde te plăteau 3.000 de lire pe zi. Asta era o nimica toată, poate mai puţin decât un bilet la film.

Ideea e că în lagăr erai într-un mediu foarte propice învăţării limbii, învăţai engleză, învăţai italiană. Aveam vreo cinci locuri de muncă diferite, eram plătit derizoriu, dar toți şefii mei vorbeau engleză, limbă pe care eu nu o vorbeam când am ajuns în lagăr.

În weekend mergeam la munci grele, la preparat ciment, construit de case etc. Nimeni nu spunea să nu te duci, că nu ai voie. Dacă aveai noroc să faci ceva bani în plus, era bine. Dacă nu, stăteai acolo în lagăr, printre fel de fel de indivizi care veneau din toate cotloanele Europei de Est, fel de fel de caractere. Dar oricum, pentru mine nu a fost rău, eu eram recunoscător pentru libertatea pe care o aveam să ne decindem viitorul.

Ţin minte că am mâncat pentru prima dată mozarella. Prima mea masă în lagăr a fost servită de un român, care lucra acolo. Se vedea pe mine că eram nou şi mi-a urat: „Bine ai venit în libertate!”. De atunci de fiecare dată când mănânc  mozarella îmi aduc aminte de prima zi din lagăr și sentimentul de  libertate proaspăt dobândită.

Condiţiile nu erau grozave, dar trebuia să fii mulţumit cu ce primeai, că erai îngrijit, aveai un loc în care să te refugiezi şi să aştepţi până îţi vine timpul să pleci undeva în lumea largă, să fii acceptat de o ţară ca refugiat politic.

Am stat şapte luni jumătate în lagărul de la Latina. Acolo am început să învăţ engleza, şi am învăţat aşa de bine şi de rapid, că am început să traduc pentru  organizaţia WCC (World Council of Churches), apoi m-au trimis la Ambasada Australiei din Roma, să le traduc lor acolo. Făceam şi bani din asta, dar cel mai mult conta experienţa, conta că vorbeam engleza şi învăţam engleza.

După câteva sesiuni de traduceri acolo, la ambasadă, consulul australian m-a întrebat de ce nu vreau să vin în Australia ”The Land of Milk and Honey, adică “Ţara laptelui şi mierii”, cum mi-a descris-o el, iar eu i-am spus că vreau să merg în America”, relatează frontieristul.

America, un vis al tatălui

Acolo ar fi vrut tatăl lui să ajungă. Era pasionat de geografie, dar nu apucase să vadă nicio ţară străină. El spunea că America este cea mai frumoasă ţară din lume, pentru că are toate climele posibile, de la arctică, până la tropicală. Şi asta i-a rămas lui în minte, că America e locul de vis.

Era imposibil pentru părinţii mei să călătorească, să aibă un paşaport, în anii aceia. Tatăl meu a murit în 1986, şi nu am putut să-l mai văd, dar am fost norocos, am putut să vin să o văd pe mama în 1988”, mărturiseşte.

În lagărul de la Latina a cunoscut, evident, şi alţi români. Oameni de tot soiul. Erau şi oieri printre ei, îşi aminteşte. Şi foarte mulţi pocăiţi. Nu a vorbit chiar cu toţi românii de acolo, dar în general se ştiau între ei.

Minciuna şi picioarele ei scurte

A cunoscut un băiat din Timişoara chiar, pe care îl ştia, căci era şi el sportiv. El făcuse un pic de kaiac şi după aceea se mutase la canotaj. Era student la Politehnică. „Am vorbit acolo mai mult, despre cum am plecat fiecare, în ce situaţie eram. Şi am aflat că era baptist şi se aştepta să plece din lagăr peste două luni, era foarte sigur că totul este rezolvat, că îl ajutau baptiştii să ajungă în America. Când am plecat eu, după şapte luni jumătate de stat în lagăr, el tot acolo era.

Şi am înţeles ce se întâmplase. Când dăduse declaraţii despre el, a omis să spună că a fost membru de partid. Şi l-au găsit americanii cu asta. Minţise. Vă daţi seama ce nivel de informaţii aveau, dacă l-au găsit cu asta pe unul din Timişoara, nu din Bucureşti!

Deci biroul de refugiaţi din Italia, care era pe lângă Ambasada SUA din Italia, a reuşit să se coordoneze cu Ambasada SUA din România să se intereseze de biografia lui! În 1982!?

Şi a stat în lagăr doi ani, până i-au dat americanii acceptul! Culmea, dacă spuneai adevărul nu ţi se întâmpla nimic. Şi acum, uite, lucrez pentru Guvernul american, şi nu pot să îmi imaginez cât de eficient a fost sistemul ăsta, pe vremea aia, ca să afli o astfel de informaţie. Şi, vorba aia, era şi baptist, deci avea alt statut. În lagăr ei stăteau în loc diferit de ceilalţi, aveau alt tratament, erau ţinuţi în braţe de la bun început”, povesteşte Alex despre experienţa celuilalt timişorean.

Viaţa în lagăr

Ce mai poate spune despre experienţa italiană din lagăr? „A fost interesantă, pentru un tip la 21 de ani. Acolo, în lagăr, dacă eşti făcut să devii un nemernic, ajungi un nemernic. Dacă ai o bază bună, aia iese la suprafaţă şi te ajută să supravieţuieşti. Te maturizezi, dar din maturizarea aia poate să iasă la suprafaţă ori răul, ori binele. Ceea ce eşti tu cu adevărat.

Acolo mi s-a dat posibilitatea să merg în Canada, Australia sau Statele Unite ale Americii. Fiind influențat de admirația tatălui meu pentru SUA am decis să merg în America”, spune el.

La 17 noiembrie 1982 a ajuns la New York. Unde – şi nu îi este ruşine să recunoască – a făcut muncă de jos: a fost om de serviciu la World Trade Center. Da, cel care nu mai este, după tragedia de la 11 septembrie 2001. A fost şi liftier.

Proprietar al celui mai de preţ document al libertăţii

Făceam în America tot atât cât făceam în România, numai că în dolari. Lucram în România la centrala telefonică şi câştigam cam 1.800 de lei, atât câştigam şi acolo, în dolari. M-am decis să intru la facultate. După trei încercări la trecerea examenului de limbă și literatură engleză (materie pe care eu nu am studiat-o niciodată), am fost norocos să fiu acceptat la Columbia University.

După absolvire, în 1989, am lucrat la o bancă importantă, Morgan Stanley, la trei companii aeriene (Pan Am, Singapore Airlines și British Airways) călătorind prin toată lumea, apoi, după ce soţia mea s-a alăturat Foreign Service în 2003, am decis să o urmez şi m-am angajat la Departamentul de Stat”, povesteşte Alex.

Cu paşaportul sub pernă

Konick a primit primul său paşaport când a devenit cetăţean american în 1988. În prima noapte a dormit cu el sub pernă. Din când în când se uita la el: „Nu îmi venea să cred că eram proprietarul celui mai de preţ document al libertăţii din lume”.

Acum câșiva ani era la post tocmai la Belgrad. Oraşul de care îl leagă atâtea trăiri!

Povestea lui şi materializarea visului american au fost făcute publice de  însuşi secretarul de Stat al SUA, John Kerry.

Discursul rostit de John Kerry

La 20 iunie 2013, cu ocazia celei de-a 12-a marcări oficiale a Zilei Mondiale a Refugiatului, secretarul american de Stat John Kerry, şeful diplomaţiei în timpul mandatului lui Barack Obama, ţinea un discurs în care se referea la refugiaţi, în general, dar şi la angajaţi ai Departamentului de Stat care au avut acest statut.

Kerry a vorbit inclusiv despre doi dintre predecesorii săi în fruntea diplomaţiei americane: secretarul de Stat Henry Kissinger şi secretarul de Stat Madeleine Albright, care au fugit de Hitler şi de Stalin şi au ajuns în America, asemenea multora dintre cei care au devenit cetăţeni ai Statelor Unite, după ce au plecat din ţările lor, în căutarea unui viitor mai  bun.

Pentru ca apoi să se refere direct la frontieristul nostru timişorean. „Un alt membru al familiei noastre de la Departamentul de Stat, Alex Konick, s-a născut în România, iar părinţii lui i-au transmis pasiunea pentru geografie, fascinaţia faţă de alte culturi. Dar regimul comunist din România nu i-ar fi permis tatălui său să deţină un paşaport, de exemplu.

Şi uite aşa, doar cu hainele pe care le avea pe el, Alex a tăiat sârma ghimpată dintre frontiera românească şi cea iugoslavă şi a reuşit să ajungă într-un lagăr pentru refugiaţi din Italia. Şi în cele din urmă, mai încolo, la 17 noiembrie 1982, a sosit la New York.

Alex numeşte acea zi drept „Ziua Libertăţii”, şi o sărbătoreşte în fiecare an”, a spus John Kerry în discursul său.

„După ce a absolvit Columbia University şi s-a căsătorit, urmându-şi pasiunea moştenită pentru călătorii, geografie şi cultură, a decis să îşi servească patria aici, la Departamentul de Stat. Acum ne reprezintă cu mândrie la Ambasada din Belgrad, într-o regiune care astăzi este complet diferită faţă de cea din care a fugit. Aceasta este diferenţa pe care o putem face noi”, a mai spus secretarul american de Stat.

Alex Konick ne mărturisește că l-au marcat, pentru restul vieții, bunătatea și ajutorul oamenilor necunoscuți care şi-au oferit serviciile necondiționat în perioada aceea când era refugiat, cât și la începutul vieții lui din America. Acum își plătește ”datoria” față de acești oameni minunați ajutându-i pe alții care sunt acum așa de vulnerabili cum a fost și el cândva.

ALEX A VORBIT DESPRE EXPERIENȚA SA CA FRONTIERIST ÎNTR-O INTERVENȚIE TELEFONICĂ LA RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂȚI, ÎN EMISIUNEA ”SERVICIUL DE NOAPTE CU MARIA ȚOGHINĂ”

CITITORII CARE DORESC SĂ NE CONTACTEZE, O POT FACE LA ADRESELE DE MAIL: marina.constantinoiu@gmail.com și istvan.deak2014@gmail.com, precum și siteul.frontieristii@gmail.com

About Marina Constantinoiu Istvan Deak
Marina Constantinoiu și Istvan Deak sunt autorii unei serii de producții multimedia dedicate fenomenului frontierist, cu care s-a confruntat România în anii comunismului. Fenomenul, care a marcat o lungă perioadă, între 1948 și 1989, reprezintă o pagină de istorie recentă prea puțin sau chiar deloc cunoscută multora dintre români.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.


*