Timp estimat de citire: 12 minute

Acum, ne enervăm că GPS-ul nu ne arată drumul cel mai scurt şi uneori mai dă rateuri. Ne documentăm pe Internet, la TripAdvisor şi „Am fost aici”, mai citim câte-o broşură şi ne urcăm în avion, tren sau maşină şi pornim la drum. Europa ne este accesibilă doar cu buletinul, în cea mai mare parte, restul lumii – cu paşaportul.

Dar preţul libertăţii de astăzi este unul imens, despre care mulţi nu au habar, şi nu este vina lor. Lecţia aceasta de istorie nu le-a fost predată niciodată în şcoli, iar  în familie nu s-a vorbit despre asta decât în şoaptă, ani la rând, acolo unde a fost cazul. În rândul celor care ŞTIU.  

După 32 de ani de la Revoluţie totul pare simplu şi aşa de când lumea. Este greu de imaginat că acum numai 32 de ani lucrurile stăteau cu totul altfel.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a lansat, în primăvara lui 2017, un foarte interesant şi binevenit concurs de creaţie pentru liceeni: “Comunizarea României. Tu ce ai face?”. Scopul declarat al concursului era acela de a face înţeles procesul de instaurare a regimului comunist la noi în ţară şi al efectelor sale.

Ideea era aceea ca liceeni să facă un exerciţiu de imaginaţie. Să îşi închipuie că trăiesc în România postbelică, în anii acaparării puterii de către Partidul Comunist cu sprijinul URSS. Este perioada în care a dispărut pluralismul politic, au avut loc naţionalizarea şi anihilarea iniţiativei private, au fost restrânse drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, s-au închis graniţele, practic, pentru cetăţenii obişnuiţi, iar ţara a devenit din ce în ce mai izolată.

Tu ce ai face? Pleci din ţară, te opui regimului sau te adaptezi? Erau întrebări simple, cărora tinerii înscrişi în concurs ar fi trebuit să le găsească, în ei înşişi, câte un răspuns.

Nimic mai potrivit, căci tinerii sunt primii care ar trebui să înţeleagă că libertatea noastră de azi nu este un bun câştigat uşor şi pentru totdeauna. Că oricând viaţa ne poate fi dată peste cap radical din cauza unor decizii care nu ne aparţin.

Cazanele Dunării au devenit, după Revoluţia din 1989, una dintre cele mai prizate atracţii turistice din România. În 2017, erai tentat să crezi că nici nu a fost vreodată altfel în zona respectivă: pensiuni cu multe stele sau margarete, plimbări cu barca sau croaziere cu vaporul, plajă, pescuit şi relaxare la malul Dunării, cu posibilitatea de „check-in” pe reţelele de socializare, la umbra unui selfie-stick şi în confortul oferit de baldachine cu vedere la Dunăre.

Acum numai 32 de ani, însă, România era un fel de închisoare în aer liber. Libertatea de mişcare a românilor dincolo de graniţe era serios îngrădită. Un întreg sistem, bine pus la punct, lucra în acest sens. Oameni cu arma în mână, grăniceri, despre care ştim că apără ţara de imixtiuni din exterior, erau chemaţi la datorie pentru a apăra graniţele României comuniste de propriii cetăţeni. Pentru a se pune în calea acelora care nu doreau nimic altceva decât o viaţă în libertate. Poate un trai mai bun, o şansă la normalitate. De parcă asta ar fi fost o crimă!

Cu toate acestea, au existat curajoşi. Au fost cu miile cei care au îndrăznit să treacă „dincolo”. Într-o majoritate covârşitoare, în Iugoslavia, şi alţii în Ungaria şi aiurea, unde au crezut că ar putea avea o şansă de a merge mai departe spre Occident, pe o cale sau alta: înot, pe jos, pe fâşie, ascunşi în vagoane de tren, în containere, în vapoare pe Dunăre sau chiar pe mări, în vase sub pavilion străin, în portbagaje special modificate ale unor autoturisme, cu tractorul, autobuzul sau chiar cu avionul. Au cutezat să o facă, încercând cele ma ingenioase metode. S-au pregătit şi câte doi ani pentru marea trecere.

Unii înotau, la ştrand, şi câte 20 de bazine, ca să îşi pregătească organismul pentru confruntarea cu Dunărea cea capricioasă. Alţii îşi pregăteau costume din neopren, alţii îşi confecţionau protecţii din materiale impermeabile, se ungeau cu Revulsin sau chiar untură, unii veneau agăţaţi de câte un cauciuc, alţii salvaţi de bărcile pescarilor sârbi, ba chiar unii au folosit tuburi de oxigen sau butelii de gaz pentru a trece. Mulţi au încercat nu doar o dată. Au încercat, au eşuat, au fost prinşi, bătuţi, umiliţi, au fost întemniţaţi, apoi eliberaţi din închisori şi urmăriţi pas cu pas de oamenii care turnau la Securitate. Şi totuşi nu s-au lăsat. Au încerct din nou, de câte ori au putut, până au reuşit. Mărturille celor care au supravieţuit sunt cutremurătoare.

Li se spunea „frontieriştii”. Prin termenul de „frontierist”, în comunism erau definiţi acei temerari care, sfidând pericolele, inclusiv moartea, au trecut sau au încercat să treacă ilegal frontierele Republicii Socialiste România.  După Revoluţie, termenul a căpătat o nouă semnificaţie, făcând referire la reprezentanţii Poliţiei de Frontieră. Doar cunoscătorii reacţionează la auzul lui, şi de fiecare dată adaugă amărăciune şi dezamăgire în comentarii:”Păcat că nu a interesat pe nimeni de soarta acestor oameni! Oare nimeni nu plăteşte pentru crimele comise atunci?”. Sunt întrebări frecvente, pe buzele celor care au avut tangenţă cu acest fenomen de masă, complet ignorat de România post-1989.

Cu excepţia unor demersuri jurnalistice, concretizate în articole şi campanii de presă, a câtorva filme documentare şi puţine cărţi pe acestă temă, subiectul „frontieriştilor” este, practic, inexistent în spaţiul public din 1990 până în prezent. Nicio instituţie a statului român nu a luat în calcul acest fenomen de masă specific perioadei comuniste din istoria României.

Exodul a luat proporţii în special în ultimul deceniu al dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, iar anul său de vârf a fost 1989.

Aceasta este o lecţie de istorie care nu a fost predată niciodată în şcolile româneşti. Nimeni nu ştie ce dimensiuni reale are această tragedie despre care nu credem să existe, totuşi, român care să nu fi auzit măcar o vorbă de-a lungul vieţii.

Nimeni nu ne-a spus oficial că Dunărea a fost pentru noi, românii, mai mult decât Zidul Berlinului pentru germani. Că şi-a luat un tribut în oameni. Că a fost atât speranţă, cât şi cimitir pentru mulţi dintre români. Şi nu numai români!

Riscurile, pentru aceşti temerari, erau enorme, mai ales pentru cei care încercau să treacă succesiv mai multe graniţe, căci România comunistă avea o serie de acorduri cu ţările vecine şi prietene privind returnarea fugarilor. Un exemplu de document care a stat la baza acestor returnări este Tratatul din 18.10.1960, între Republica Socialistă Română şi Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistenţa juridică, publicat în Buletinul Oficial nr.6, din 06.02.1061. Actul a intrat în vigoare la 06 februarie 1961.

În ciuda acestor acorduri, în special Iugoslavia, stat socialist, dar care avea un regim relaxat în privinţa libertăţii de mişcare a propriilor cetăţeni, nu returna întotdeauna fugarii din România. Erau perioade şi perioade, în care returnările erau mai numeroase sau, din contră, foarte puţine şi chiar inexistente. Nu există, cel puţin deocamdată, o explicaţie clară a acestor fluctuaţii de comportament.

Cert este că Securitatea era extrem de deranjată de atitudinea partenerilor noştri din blocul socialist şi consemna acest lucru în rapoartele sale şi în şedinţele în care se discuta despre modalităţile de îmbunătăţire a pazei frontierelor şi evitare a cazurilor de „evaziune”, cum numea oficial tentativele de trecere a frontierelor României, din interior spre exterior.

Potrivit unei statistici a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, numai în anul 1989 au fost trimişi în judecată 10.295 de inculpaţi, pentru trecere frauduloasă a frontierei. Aceştia sunt cei care  au reuşit să treacă fraudulos graniţa, dar au fost returnaţi de autorităţile din Iugoslavia sau Ungaria, din moment ce figurează la „trecere frauduloasă”. Sunt peste 10.000 de oameni în această situaţie. Şi asta, în condiţiile în care în 1989 foarte puţini dintre cei care reuşeau să treacă ilegal graniţele erau returnaţi! Majoritatea reuşeau să meargă mai departe, în ţările occidentale în care îşi propuseseră să ajungă.

Vorbim despre un fenomen de masă, atât timp cât el este atestat de documentele aflate în arhivele CNSAS, ale serviciilor secrete est-germane STASI, ale Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiaţi de la Geneva, precum şi de alte arhive ale unor instituţii care au procesat cazuri de transfugi din Europa de Est, mulţi dintre ei români. Este vorba, de exemplu, despre fostele închisori şi centrele de tranzit sau lagăre din Iugoslavia, Ungaria, Austria şi Italia, prin care au trecut zeci de mii de cetăţeni din state foste comuniste, inclusiv din România.

Trecerea frauduloasă a frontierei şi tentativa de trecere au rămas în toţi anii comunismului infracţiuni grave, cu consecinţe / efecte pe termen lung atât pentru cei care comiteau fapta, cât şi pentru familiile lor. Şi asta încă din anii 50.

Prin Ordinul nr. 100 din 3 aprilie 1950 (lupta împotriva „duşmanului de clasă”) emis de Gheorghe Pintilie, directorul general al Securităţii Poporului, au fost definite categoriile care nu prezentau încredere pentru „democraţia populară” şi care, prin Hotărâre Consiliului de Miniştri 1554/1952,  puteau fi reţinuţi şi trimişi în colonii de muncă. Printre aceştia se numărau şi cei cu tentative de trecere frauduloasă a frontierei, frontieriştii, rudele celor fugiţi din ţară înainte şi după 1945 (tată şi băieţi majori).

Ulterior, celor care încercau să treacă frontiera, majoritatea civili (deşi au existat şi cazuri de militari care au făcut-o), li s-a aplicat art.245 din Codul Penal din 1968, care incrimina atât trecerea frauduloasă a frontierei, cât şi tentativa. Acest articol a fost abrogat prin Decretul – Lege nr.12 din 10 ianuarie 1990. Pedeapsa pentru aceste fapte era de la 6 luni la 3 ani de închisoare! În anii 50, însă, pedepsele privative de libertate pentru trecerea ilegală a frontierei depăşeau uneori şi şapte ani de închisoare.

Dar dincolo de ameninţarea cu privarea de libertate era posibilitatea de a-ţi pierde viaţa. Aceşti oameni îşi riscau vieţile, căci pentru a fi împiedicaţi să fugă se făcea şi uz de armă. Numărul celor ucişi de grănicieri, inclusiv cu exces de zel în exercitarea atribuţiilor, prin pătrunderea în teritoriul altui stat, rămâne de stabilit.

Numărul celor care au reuşit, în perioada 1069-1989, este de circa 100.000, potrivit cifrelor Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiaţi. Numărul celor care au fost returnaţi României după ce au reuşit să treacă ilegal frontiera sau au fost arestaţi în momentul tentativei de fugă este de ordinul zecilor de mii, în toţi anii în care acest fenomen s-a manifestat (1948-1989).

Cât încă nu este prea târziu, suntem datori cu obţinerea unei cifre apropiate de realitate a cazurilor de fugă şi de tentativă de fugă din România prin trecere frauduloasă a frontierei, cum era denumită acţiunea în perioada comunistă, dar şi a cazurilor de crimă la frontieră.

Nu includem în categoria „frontieriştilor” acei cetăţeni români care, reuşind prin diverse mijloace să iasă legal din România şi să ajungă într-un stat occidental, au decis să rămână acolo şi să solicite azil politic. Aceştia nu sunt „frontierişti”, căci nu au trecut ilegal graniţa, riscându-şi astfel libertatea sau chiar viaţa.

Pentru a ne putea înţelege prezentul şi a ne construi viitorul este neapărată nevoie să ne cunoaştem trecutul. Pentru a ne putea împăca şi a merge mai departe. Fenomenul frontierist este parte din acest trecut recent pe care trebuie să îl cunoaştem şi să îl asumăm, iar acest lucru nu se poate face decât prin deschiderea în totalitate a arhivelor Armatei, Poliţiei de Frontieră, Direcţiei de Informaţii Externe, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Justiţiei, Parchetelor Militare etc unde pot exista numeroase informaţii despre crimele de la frontiere, fără de care orice cercetare este incompletă şi poate furniza informaţii distorsionate.

Acest site este dedicat fenomenului frontierist şi protagoniştilor săi. Aici vor fi adunate mărturii, cazuri de abuz sau de crimă, de reuşită sau eşec, documente, prezentări ale unor cărţi scrise pe această temă, atât în România, cât şi în străinătate. Căci graniţele României au reprezentat o poartă de scăpare şi pentru alţi cetăţeni din spaţiul comunist, din ţări precum Republica Democrată Germană, Cehoslovacia, Bulgaria sau Polonia, care au încercat să ajungă în Occident via România. Mulţi dintre cei care au reuşit şi-au scris povestea, ca pe o eliberare.

Pentru cei mai mulţi, însă, atât la graniţa de Vest, cât şi în toată ţara, victimele îşi duc traiul alături de cei care în trecut i-au abuzat. Multe dintre victime sau urmaşii lor încă se tem să vorbească, şi la mai bine de 32 de ani de la căderea comunismului în România. Câţiva doar şi-au scris povestea. Poate să pară bizar ca după atâţia ani să mai existe teamă. Dar convieţuirea aceasta nedorită, dublată de frustrarea că frontieriştilor nu li s-a făcut niciodată dreptate, închide multe guri. Teamă sau resemnare, separat sau în amestec, trădează o singură concluzie: eliberarea de trecut nu a avut loc în România post-1989.

CITITORII CARE DORESC SĂ NE CONTACTEZE, o pot face la adresa siteul.frontieristii@gmail.com și la adresele personale marina.constantinoiu@gmail.com și istvan.deak2014@gmail.com