Timp estimat de citire: 11 minute

Ne exprimăm convingerea că pregătirile de evaziune din ţară ale unor persoane pot fi cunoscute şi prevenite din vreme, dacă fiecare ofiţer de securitate, care are sarcini în acest domeniu, va acţiona la timp, cu maximum de exigenţă şi discernământ”. Este un scurt fragment dintr-un articol intitulat „Pregătirile de evaziune pot fi cunoscute din vreme”, semnat de maior D. Popa în periodicul „Securitatea” (numărul 13, din 1971, dosar D003334, vol.3).

Preocuparea pentru împiedicarea oricărei tentative de evadare din „Raiul” comunist românesc era maximă în cadrul Securităţii.

Mereu în creştere

Cooperarea tuturor autorităţilor statului, cu strânsa colaborare a unor cetăţeni care îşi ofereau serviciile organelor Securităţii, era imperios necesară încă din anii 50, dar s-a accentuat cu timpul, căci şi tentativele de trecere ilegală a frontierei şi de fugă din România s-au înmulţit pe an ce trecea.

Un document în acest sens găsim în arhiva CNSAS. La 15.08.1968, reprezentantul Ministerului Forțelor Armate ale Republicii Socialiste România, general-colonelul Ion Ioniță, și președintele Consiliului Securității Statului, Ion Stănescu, au parafat un acord de cooperare între cele două instituții cu privire la modul în care trebuie stopat fenomenul frontierist, document aflat în arhiva CNSAS D013162, Volumul 8.

Raportul include instrucțiuni clare de cooperare între trupele de grăniceri ale Ministerului Forțelor Armate și organele Consiliului Securităţii Statului pentru asigurarea pazei frontierei de stat, dar se axează aproape exclusiv pe amenințarea trecerilor frauduloase a frontierei din interior spre experior. Raportul urma să intre în vigoare la 01.11.1968.

Documentul secret poate oferi, indirect, o imagine asupra celor implicați și răspunzători pentru cazurile de abuzuri comise la frontieră, în special în condițiile în care nu se specifică în niciun fel folosirea violenței pentru pedepsirea celor reținuți. Şi totuşi aceasta s-a folosit din plin.

Ierarhii bine puse la punct

Semnatarii stabilesc de comun acord că viitoarea cooperare trebuie să se realizeze la nivel ierarhic între comandantul trupelor de grăniceri și șeful direcției generale de contraspionaj, apoi între comandanții marilor unităti de grăniceri și inspectorii șefi ai inspectoratelor județene de Securitate limitrofe cu frontiera de stat sau pe teritoriul cărora trece Dunărea interioară, precum și cu șefii birourilor de contrainformații militare.

Nu în ultimul rând cooperarea urma să se realizeze între comandanții unităților și subunităților de grăniceri și ofițerii de contrainformații care își desfășurau activitatea în sectoarele și raioanele de pază în care se găseau dislocate unitățile și subunitățile respective.

Reprezentanții celor două instituții erau convinși că “la baza succesului pentru descoprirea și reținerea infractorilor de frontieră stă schimbul reciproc, oportun, multilateral și permanent de informații, între toate eșaloanele care cooperează, cu privire la intențiile, actele preparatorii, trecerile și încercările de trecere frauduloasă peste frontiera de stat”.

Dacă se descopereau indicii  de trecere…

Astfel, semnatarii stabilesc o serie de instrucțiuni pentru toți cei implicați în stoparea fenomenului frontierist. De exemplu, la descoperirea indiciilor de trecere a frontierei sau la semnalarea în raioanele de pază a prezenței infractorilor, comandanții marilor unități, unităților și subunităților de grăniceri erau datori să aducă la cunoștință, în timp util, organelor Consiliului Securitătii Statului cu care cooperau, datele pe care le le dețineau și acțiunile întreprinse.

Raza de acţiune era amplă, mergând până la o adâncime de maximum 30 de kilometri de la linia de frontieră spre interior.  “Pe baza informațiilor primite de la Consiliul Securitătii Statului, despre trecerile sau încercările de trecere frauduloasă a frontierei, vor lua măsurile necesare, pe o adâncime de până la 30 de km de la linia de frontieră spre interior, cu excepția perimetrului construit al orașelor și muncipiilor, pentru reținerea persoanelor semnalate”, se arată în documentul citat.

Tot în sarcina comandanților (sub)unităților de grăniceri era trecută și luarea unor măsuri pentru efectuarea cercetării infractorilor reținuți de grăniceri, a perchezițiilor corporale și a bagajelor, cercetarea terenului pe direcția trecerii și întocmirea documentelor de constatare a infracțiunilor de frontieră, cu participarea în caz de necesitate a organelor securității statului.

Ce se întâmpla cu cei prinși

Persoanele care au încercat sau au trecut intenționat frontiera, precum și cele care, încălcând regimul de frontieră prezentau suspiciuni, urmau să fie predate în termen de cel mult 24 de ore organelor de contrainformații, primirea făcându-se la subunitatea de grăniceri care le-a reținut.

Era la latidinea comandanților marilor unități de grăniceri dacă doresc efectuarea reconstituirii în teren a infracțiunii săvârșite pentru stabilirea metodelor și procedeelor folosite de “infractori”, la trecerea frontierei. În acest caz, comandatul trebuia să solicite acest lucru în cele mult trei zile de la reținere și să o realizeze împreună cu ofițerii de contrainformații, el urmând să asigure și transportul frontieriștilor pentru executarea reconstituirii.

Cum cazurile de pătrundere frauduloasă în teritoriul României erau mai puţine decât cele de tentativă de fugă din ţară, şi măsurile propuse pentru acestea par mai blânde.

“Persoanele care au trecut frontiera în Republica Socialistă România în mod neintenționat (rătăciți, în stare de ebrietate, din forță majoră etc) vor fi înapoiate în termenele prevăzute în tratatele, convențiile și acordurile de frontieră încheiate cu statele vecine, fără avizul organelor de contrainformații, acestea urmând a fi informate ulterior.

Toate persoanele străine, care au trecut frontiera în mod intenționat, vor fi înapoiate prin împuterniciții de frontieră sau de ofițerii grăniceri din aparatul acestora în termen de cel mult șapte zile, dacă nu au comis și alte infracțiuni pe teritoriul Republicii Socialiste România”, se arată în documentul citat.

Totodată, şefii organelor de contrainformații erau obligaţi să comunice trimestrial cu comandanții de mari unități de grăniceri decizii privind paza, concluzii privind anchetarea frontieriștilor, precum și informații pe care le dețineau despre acte preparatorii, intenții și tentative de trecere frauduloasă a frontierei.

Informaţii primite inclusiv de la populaţie

Mai mult, ei erau obligați să ia măsuri pentru descoperirea și reținerea infractorilor de frontieră pe baza informațiilor primite de la grăniceri sau de la populație. Tot ei erau obligaţi să îi caute pe frontieriștii care nu au putut fi reținuți în zona de graniță. Dacă frontieriștii căutați nu au fost găsiți pe teritoriul județului limitrof cu frontiera, atunci măsurile de urmărire urmau să fie extinse pe teritoriul întregii țări, cu sprijinul Consiliului Securității Statului.

Prin acest acord, ei erau obligați să comunice în cel mai scurt timp comandanților unităților de grăniceri despre persoanele domiciliate în zona de frontieră sau sosite din interiorul țării care aveau intenții iminente de a trece fraudulos frontiera sau care favorizau astfel de infracțiuni (călăuzele – n.n), dar și despre persoanele “evadate”, adică dispărute de la domiciliu și despre care se dețin informații că intenționează să treacă fradulos frontiera de stat.

Aceste note informative personale sau telefonice ar fi trebuit să conțină informații cu caracter privat precum: numele complet, profesia, vârsta, domiciliul, semnalmentele și sectoarele probabile de deplasare spre frontiere a persoanei suspectate.

În caz de necesitate, participau la efectuarea cercetării preliminare a infractorilor reţinuţi de grăniceri, la percheziţiile corporale şi la controlul bagajelor, cercetarea terenului, pe direcţia trecerii şi întocmirea documentelor de constatare a infracţiunilor.

Valabilitatea informațiilor despre persoanele date în urmărire înceta după trei luni, dacă ofițerii care le-au emis nu reveneau asupra comunicării inițiale sau dacă persoanele urmărite nu erau depistate în zona de frontieră.

Întrevederi periodice

Raportul mai prevedea cel puțin o întrevedere pe an, “dar și ori de câte ori sunt probleme” între comandantul trupelor de grăniceri și șeful Direcției Generale de Contraspionaj pentru a discuta modul cum sunt îndeplinite instrucțiunile din raport și pentru a stabili noi măsuri în scopul îmbunătățirii cooperării în vederea asigurării pazei frontierei de stat.

Astfel de întâlniri erau obligatorii și pentru comandanții marilor unități de grăniceri și inspectorii șefi ai inspectoratelor județene de Securitate, cât și pentru comandanții unităților și subunităților de grăniceri și ofițerii de contrainformații care desfășurau activități în sectoarele și raioanele de pază.

Anexă. Cine cui i se subordona

În încheierea raportului a fost atașat un tabel anexă cu organizarea cooperării între comandanții marilor unități (M.U) de grăniceri și inspectorii șefi ai inspectoratelor județene de Securitate.

Astfel, unitățile și subunitățile de grăniceri subordonate Marii Unități (M.U) de Grăniceri Timișoara trebuiau să coopereze cu inspectoratele județene de Securitate din Caraș-Severin, Timiș și Arad.

M.U Oradea coopera cu Securitatea din județele Bihor, Satu Mare și Maramureș.

Șefii grănicerilor din Iași cooperau cu șefii Securității din Suceava, Botoșani, Iași, Vaslui și Galați, la fel cum cei din Constanța cooperau cu Securitatea din județele Tulcea, Constanța și Brăila.

Grănicerii din Giurgiu erau în strânsă colaborare cu șefii Securității din Ialomița, Ilfov, Teleorman și Olt, așa cum cei din Turnu-Severin cooperau cu Securitatea din Dolj, Mehedinți și Caraș-Severin.

Totodată, regimul comunist se asigura pe toate căile că îşi ţine cetăţenii în ţară, întărind cooperarea şi extinzând-o şi la alte instituţii ale statului.

O serie de instrucţiuni privind cooperarea între unităţile Consiliului Securităţii Statului (CSS) şi unităţile Ministerului Afacerilor Interne (MAI) în vederea prevenirii, descoperirii şi lichidării infracţiunilor de trecere frauduloasă a frontierei de stat a Republicii Socialiste România (RSR), din 1971, sunt elocvente în acest sens.

Potrivit „Instrucţiunilor nr. 15, din 15.02.1971” (http://www.cnsas.ro/documente/acte_normative/3629_008%20fila%20103-109.pdf), cooperarea dintre Securitate şi Ministerul de Interne se făcea pe linia muncii de contrainformaţii, iar scopul declarat era acela de a asigura paza frontierei de stat a RSR prin diverse metode, inclusiv „participarea organelor Consiliului Securităţii Statului şi Ministerului Afacerilor Interne la operaţiunile şi acţiunile de frontieră întreprinse de Trupele de Grăniceri organizate în vederea urmăririi şi reţinerii infractorilor de frontieră”.

Prevenirea şi descoperirea acţiunilor de încălcare a regimului de frontieră se făcea în cadrul celor stabilite prin Decretul 678 din 7 octombrie 1969.

Faimosul decret stabilea cine asigura paza frontierei de stat a Republicii Socialiste România  – trupele de grăniceri, sub conducerea Ministerului Forţelor Armate, în cooperare cu celelalte comandamente de armă ale Ministerului Forţelor Armate, cu organele Ministerului Afacerilor Interne, Consiliul Securităţii Statului şi cu comitetele executive ale consiliilor populare – , dar şi faptul că trupele de grăniceri se bazau şi pe „concursul voluntar al cetăţenilor”. Adică turnătorii din rândul localnicilor, dar chiar şi al călăuzelor, care nu de puţine ori şi-au trădat frontieriştii.

De pregătirea acestora se ocupau oamenii de nădeje ai regimului, după cum reiese chiar din „Instrucţiunile nr. 15, din 15.02.1971”, din arhiva CNSAS. Potrivit acestora, unul dintre obiectivele afişate ale cooperării dintre Consiliul Securităţii Statului şi unităţile Ministerului Afacerilor Interne era şi pregătirea contrainformativă a populaţiei din zona de frontieră, „pentru folosirea acestea în vederea descoperirii şi urmăririi persoanelor care caută să treacă ilegal frontiera de stat a R. S. România”.

Instrucţiuni privind zona de frontieră

Tot Decretul 678 din 7 octombrie 1969 este cel care stabilea zona de frontieră şi atribuţiile grănicerilor, dar şi semnalarea prezenţei cetăţenilor RSR în propria ţară, în zonele „cu risc”, din punctul de vedere al autorităţilor. Riscul de a vedea fugind din ţară cetăţenii.

Astfel, persoanele care soseau într-o localitate din zona de frontieră erau obligate să se prezinte la „organul local al Miliţiei” în termen de 24 de ore de la sosire, pentru a anunţa durata şederii în localitatea respectivă.

Inclusiv persoanele care ajungeau în zonă în interes de serviciu pentru o durată de sub 45 de zile erau anunţate nominal organelor Miliţiei, în termen de 24 de ore, „prin grija organizaţiei socialiste”. Adică a întreprinderii la care urma să ajungă.

Despre cetăţenii străini ce să mai spunem? Aveau acces în localităţile din zona de frontieră doar în baza unui act legal de identitate „şi în condiţiile stabilite prin normele legale cu privire la deplasarea acestor persoane”.

Grija pentru evitarea înmulţirii cazurilor de fugă din ţară este evidentă şi din dispoziţiile finale ale „Instrucţiunilor nr. 15, din 15.02.1971” , document semnat de ministrul Afacerilor Interne, Cornel Onescu, şi de preşedintele Consiliului Securităţii Statului, Ion Stănescu.

Potrivit Instrucţiunilor, persoanele care erau deja vizate de urmărire informativă specială în localităţile aflate în afara zonei de frontieră urmau să fie „lucrate de organele de contrainformaţii frontieră, în cooperare cu organele de Miliţie din inspectoratele de Miliţie judeţene din zona frontierei de stat”.

Persoanele din interiorul ţării, despre care existau suspiciuni că ar intenţiona să iasă ilegal din ţară urmau să fie „lucrate de la caz la caz de inspectoratele de Securitate sau inspectoratele de Miliţie judeţene, asigurând comunicarea datelor despre intenţiile acestora prin Direcţia de contrainformaţii militare organelor de grăniceri”.

Cititorilor care doresc să ne contacteze şi să ne ofere informaţii referitoare la tema frontieriştilor le stau la dispoziţie adresele de email: marina.constantinoiu@gmail.com şi istvan.deak2014@gmail.com